Rugăciune

Rugăciunea mi-a însoţit anii copilăriei şi apoi ai adolescenţei, ani în care aceasta a reprezentat, ca pentru orice tânăr creştin, un ritual, învăţat şi respectat cu sfinţenie. Bunicul, care era preot, fusese cel care mi-a făcut educaţia religioasă, desluşindu-mi din tainele sfinte, în măsura în care, cu mintea de atunci, le puteam pătrunde. Abia mai târziu, în viaţă, am învăţat că rugăciunea poate fi: strigăt de ajutor, căinţă, cuvânt de mulţumire, implorare, dialog cu cerul, mijloc prin care credinţa fiecăruia se vrea auzită de Dumnezeu. Şi atunci când din mila cerului se împlineşte ceea ce pe pământ pare imposibil, omul se află în faţa minunii dumnezeieşti.

Am trăit şi eu un asemenea moment într-o perioadă întunecată a vieţii mele. Rămasă fără serviciu (peste tot se făceau reduceri de personal), am încercat zadarnic, timp de trei luni, să-mi găsesc de lucru. Îmi pierdusem orice speranţă şi doar ajutorul lui Dumnezeu mai rămăsese ca ultimă şansă. Auzisem că undeva, într-o bisericuţă, mai puţin cunoscută, rugăciunile preotului săvârşeau adevăratele minuni pentru cei aflaţi în necaz. După lungi căutări, am ajuns în sfântul lăcaş micuţ, învelit în verdeaţă. Era pe înserat. Înăuntru luminau doar câteva candele. Părea pustiu. Am desluşit cu greu, în altar, silueta unui preot, iar capul plecat şi mâinile împreunate ale acestuia m-au făcut să înţeleg că se ruga. În tăcerea stranie a acestui loc binecuvântat, învăluită în mirosul de tămâie, lemn uscat şi ceară, am aşteptat până când, simţindu-mi prezenţa, preotul s-a apropiat şi i-am văzut chipul. Părea o cadră desprinsă din icoanele cu sfinţi. Era bătrân. Purta o barbă albă monahală, iar ochii blânzi sub sprâncenele stufoase aveau o sclipire de duioşie şi înţelegere, proprie bunicilor. Mi-a ascultat cu atenţie pasul şi a rostit doar atât: "Să ne rugăm împreună şi Dumnezeu ne va auzi".

M-am ghemuit sub patrafirul aşezat asupră-mi şi preotul a început rugăciunea. Aşteptam ca aceasta să facă parte din cele cunoscute mie, dar nu era aşa. Cu adâncă smerenie, slujitorul lui Dumnezeu rostea o rugăciune specială, în care povestea, în cuvinte simple, necazul meu, cerând milă şi ajutor cerului. Glasul care îi răsuna puternic şi convingător, plin de încărcătura dorinţei de a fi auzit, împrumutase disperarea sufletului meu. Ce har, câtă curăţenie sufletească şi iubire de oameni, ce putere a cugetului şi câtă credinţă conturau această rugăciune. Copleşită, am început să plâng şi numai mâna blajină aşezată pe capul meu m-a putut linişti. I-am mărturisit plină de căinţă părintelui că nu mă putusem ruga, dar, în loc de dojană, acesta mi-a spus: "Plânsul tău a fost cea mai fierbinte rugă". Am plecat tulburată şi plină de speranţă, simţind că petrecusem o clipă unică, aceea în care părintele mă purtase aproape de lumea lui Dumnezeu. De scurt timp, miracolul s-a înfăptuit, pentru că numai o minune se puteau numi cele două oferte de serviciu, primite, după luni de căutări zadarnice.