Rugăciunea avvei Pamvo

Avva Pamvo (304-374) este un bătrân discret din Patericul egiptean. Pentru a ne familiariza cu personalitatea lui, este potrivit să revizităm portretul pe care i-l face Paladie, în Istoria Lausiacă. Aflăm despre ascet că s-a nevoit în Muntele Nitriei și că a avut ucenici pe cunoscuții „frați lungi” (Episcopul Dioscor, Amoniu, Eusebie și Eftimie), care, acuzați de origenism, au fost alun­gați din Egipt și adăpostiți de Sfântul Ioan Gură de Aur la Constantinopol.

Prima calitate definitorie a lui Pamvo este detașarea lui totală față de orice posesiuni materiale. Paladie descrie o scenă în care Sfânta Melania Romana, aflată în pelerinaj în Egipt, a dăruit o sumă uriașă monahului, „trei sute de livre de argint”. Bătrânul nici măcar nu a ridicat ochii de la ramurile de palmier pe care le împletea, ci doar a spus „Dumnezeu să te răsplătească”. Apoi a poruncit iconomului să folosească întreaga sumă „pentru toată frăția din Libia și din insule. Căci aceste mănăstiri sunt mai sărace”. Ba, mai mult, „i-a poruncit să nu dea nici unuia din Egipt, pentru că țara era mai bogată”. Când Sfânta Melania îi atrage atenția că suma pe care tocmai i-o dăduse a fost una foarte mare, bătrânul zice: „Cel căruia i-ai dat n-are nevoie, fiică, să-i numere. Cel ce măsoară munții cunoaște cu atât mai mult can­titatea argintului. Dacă mi i-ai dat mie, bine ai spus. Iar de I-ai dat lui Dumnezeu, care nu a trecut cu vederea cei doi bănuți, mai bine taci”. Deși în această scenă pare neîndurător (pentru că intuiește nevoie de laude și aprecieri care însoțeau donația), totuși, înainte de moarte, Pamvo trimite după Sfânta Melania și îi dă­ruiește ei ultimul coș pe care l-a împletit, ca o formă de binecuvântare.

Mai impresionantă decât atitudinea față de bunurile materiale este relația pe care Pamvo o are cu cuvintele. Dacă se întâmpla să fie întrebat ceva, despre vreun cuvânt din cele scrise sau despre o faptă oarecare, bătrânul nu răspundea imediat, ci zicea: „Încă n-am aflat”. „De multe ori treceau și trei luni și nu dădea răspuns, spunând că n-a înțeles încă. De aceea se primeau spusele lui, date după o cugetare după Dumnezeu, ca de la Dumnezeu. Se spune că această virtute, a căutării adevărului în cuvânt, o avea mai mult decât toți (mai mult chiar și decât marele Antonie).”

Timpul avea pentru avva Pamvo, în mod cert, o cu totul altă curgere decât în lumea noastră fragmentată și alertă. Timpul în care ne mișcăm îi aparține întru totul lui Dumnezeu, iar gândul acesta reordonează lumea noastră interioară, dar și relațiile.

Setul de apoftegme din Pateric deschide o povestire în care ni se spune că Pamvo s-a rugat trei ani lui Dumnezeu să nu fie slăvit pe pământ. Iar Dumnezeu, Care îi ascultă rugăciunea, „i-a dat o asemenea slavă, încât nimeni nu se putea uita la fața sa, din pricina strălucirii ei” (Pamvo 1).

Noi cerem în rugăciunile noastre ceea ce considerăm că ne este de folos. Iar Domnul dăruiește ceea ce putem duce, fie că este vorba de slavă sau de suferință. Când avva Pamvo cere să nu fie slăvit, știe cât de periculoasă este mândria și se teme de războiul cu ea. Dumnezeu, în schimb, știe că monahul poate duce războiul.