Rugăciunea face pe oameni temple ale lui Dumnezeu

Să cunoaştem, fraţilor, înţelepciunea cea ascunsă în cuvintele Duhului, cercetându-o după puterea noastră, nu câtă este ea, ci cât putem noi. Cei care-şi fac viaţa pe mare, coboară în adâncurile ei şi aduc celor de pe uscat pietre de mare preţ. Şi eu, cercetând noianul dumnezeieştilor Scripturi, m-am coborât, pe cât am putut, în adâncul înţelepciunii celei duhovniceşti, ca să vă aduc comoară bună, care împodobeşte mai bine sufletele decât coroanele cele bătute cu pietre capetele împăraţilor. Frumuseţea coroanelor împărăteşti se potriveşte numai vieţii de aici, dar cel care-şi încununează sufletul prin cuvintele Duhului îşi petrece timpul de acum în toată siguranţa, iar după sfârşitul vieţii, se apropie cu îndrăznire, plin de virtute şi lipsit de orice păcat, de scaunul de judecată al lui Hristos. Ce comoară v-am adus dar, din adâncul Scripturilor? Asta nu înseamnă că am atins adâncul înţelepciunii, ci că m-am coborât atât cât am putut! Hristos, vrând să ne facă să ne rugăm şi vrând să ne înfăţişeze folosul ce-l aduce rugăciunea în sufletele noastre, vorbeşte de un judecător rău şi îndărătnic, căruia îi dispăruse din ochi toată ruşinea, iar din suflet izgonise teama de Dumnezeu. Şi doar ar fi fost de-ajuns să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept şi milostiv, şi să fi fost asemănată dreptatea aceluia cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să arate puterea rugăciunii. Că dacă un om bun şi blând primeşte cu bunăvoinţă pe cei care i se roagă, cu mult mai mult Dumnezeu, a Cărui mare bunătate depăşeşte nu numai mintea noastră, ci chiar pe cea a îngerilor! Ar fi fost de ajuns, după cum am spus, să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept; dar aşa, ne dă ca pildă un judecător crud, necredincios şi dispreţuitor al oamenilor; acesta, nemilos faţă de ceilalţi oameni, dar bun şi blând faţă de cei ce se roagă de el cu stăruinţă, ca să cunoşti că orice rugăminte atrage uşor spre milă şi îndurare chiar pe oamenii răi. De ce a făcut asta Hristos? Ca să cunoască toţi puterea rugăciunii! De aceea, după ce duce pe văduvă înaintea celui mai rău dintre judecători şi după ce-l arată iubitor de oameni împotriva firii sale, mută cuvântul de la judecătorul cel rău la Tatăl Său, la Cel bun, Cel blând, Cel binevoitor, Cel iubitor de oameni, Cel Ce trece cu vederea fărădelegile, Cel Ce iartă multe păcate, Cel Ce-i hulit în fiecare zi şi rabdă, Cel Care suferă să vadă pe demoni cinstiţi, iar pe El ocărât, pe Fiul Său hulit cu mii şi mii de hule, spuse şi nespuse. Deci nu ne va milui El degrabă, cu toate că-i hulit, şi rabdă cu blândeţe dacă ne vede că ne închinăm Lui în cuvenita frică? Auziţi, spune El, ce zice judecătorul cel nedrept: „Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, îi voi face dreptate! Ce n-a putut frica, aceea a putut rugăciunea. Nici ameninţarea, nici gândul pedepsei nu l-au făcut pe acest om să facă dreptate; văduva însă, cu rugăciunea ei, a îmblânzit firea. Ce se cuvine să înţelegem oare despre iubitorul de oameni Dumnezeu, dacă pe un om atât de crud 1-a îmblânzit văduva rugându-se lui? Câtă bunătate, câtă iubire de oameni nu ne va arăta Dumnezeu, El, Care vrea să miluiască pururea şi să nu pedepsească niciodată! El, Care din pricina marii Lui iubiri de oameni ne ameninţă cu pedepse şi ne învredniceşte de mari cinstiri, pentru ca nădejdea cinstirii să ne îndemne la virtute, iar frica să ne împiedice de la răutăţi! Nu pot să-mi desprind mintea de judecătorul cel nedrept, pentru că văd în bunătatea lui cea împotriva firii sale iubirea de oameni cea nespusă a lui Dumnezeu. Dacă omul care niciodată n-a vrut să facă vreun bine s-a schimbat dintr-o dată şi a miluit pe văduva ce se ruga de el, câtă purtare de grijă nu ne vor aduce din cer rugăciunile noastre? Poţi cunoaşte tăria şi puterea sfintelor rugăciuni dacă te uiţi şi vezi mulţimea de bunătăţi primite în fiecare zi şi ceas de cei ce se roagă lui Dumnezeu pururea. Cine nu ştie că Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor, fără deosebire, şi drepţilor, şi păcătoşilor, din pricina marii Lui iubiri de oameni ce-o are pentru noi, şi lumina soarelui, şi a stelelor, şi a lunii, buna întocmire a văzduhului, hrană de tot felul, bogăţie, viaţă şi mii şi mii de bunătăţi? Dacă pe cei care nu-L roagă, nici nu-I cer, aşa îi miluieşte şi-i mângâie în fiecare zi, câte bunătăţi nu va dărui celor ce-şi petrec toată viaţa în rugăciuni şi cereri? Haide să vă spun la câţi din cei drepţi le-a dat să mântuiască prin rugăciunile lor şi neamuri, şi oraşe, şi lumea toată. Iar când vorbesc de rugăciune, primul vrednic de pomenire este Pavel. Pavel, care nu se mai sătura de a-I sluji lui Dumnezeu, Pavel, slujitorul obştesc, Pavel, strămoşul robilor lui Hristos. Aşadar, păzitorul acesta al lumii a mântuit toate neamurile prin rugăciunea lui şi prin rugăminţile lui către Dumnezeu, spunându-ne mereu: Pentru aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ, ca să vă dea, după bogăţia slavei Sale, să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Lui, în omul cel lăuntric, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre! Vezi câtă putere are rugăciunea, cererea? Face pe oameni temple ale lui Hristos. Şi după cum palatele împărăteşti sunt făcute cu aur, pietre preţioase şi marmură, tot aşa şi templele lui Hristos sunt făcute cu rugăciuni: Ca să locuiască Hristos, spune Pavel, în inimile voastre. Poate fi oare o laudă mai mare a rugăciunii decât aceea că face temple ale lui Dumnezeu? Cel Care e necuprins de cer, Acela intră în sufletul celui care trăieşte în rugăciune. Cerul Îmi este scaun, zice Domnul, iar pământul, reazem picioarelor Mele. (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre rugăciune)