Rugăciunea naufragiaţilor

Rugăciunea este printre cele mai anevoioase lucruri din viaţa omului. Iar prin rugăciune nu înţeleg o simplă citire a unor texte din ceaslov. Nu, ci mă refer aici la ceea ce este făcut cu toată fiinţa, la un act de prezenţă continuă. Fiindcă altfel, ne spun Părinţii, dacă doar înşirăm cuvinte goale 10 sau 20 de minute pe zi fără ca ele să ne atingă cât de puţin sufletul, Îl nesocotim pe Dumnezeu.

Ştiţi foarte bine avertismentul părintelui Arsenie Papacioc: „Tipic, tipic şi la inimă nimic“. Nu vreau să mă ridic împotriva rugăciunilor compuse de Sfinţii Părinţi şi prinse în cărţile de cult, ci contra absenţei noastre din ceea ce considerăm a fi dialogul nostru cu Dumnezeu. Istorioara de astăzi ne pune în faţă un model de adevărată rugăciune.

Povestea spune că trei tineri, scăpaţi dintr-un naufragiu, au reuşit să se salveze pe o insulă pustie. Vasul pe care se îmbarcaseră s-a scufundat, iar ei şi-au organizat viaţa aşa cum au putut în locul devenit acum casa lor. Înainte de a ajunge pe insulă nu prea dădeau pe la biserică. De aceea acum şi-au dat seama că nu cunoşteau nici o rugăciune. Nici măcar Tatăl nostru. Era umilitor. Dar nu au deznădăjduit. Ştiau că Dumnezeu este Treime, aşa că au încropit o rugăciune simplă: „Trei Voi, trei noi, miluiţi-ne pe noi“. Aceasta le era pravila zilnică, rostirea cât mai des a cuvintelor amintite. Anii au trecut. Deja în vârstă, acum naufragiaţii de odinioară au văzut că într-o bună zi un vapor acostează la ţărm. Calea era greu navigabilă, iar corabia sosise din întâmplare în zonă. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicaţiilor hărţilor unde apărea ca fiind pustie, membrii echipajului şi pasagerii au coborât de pe vapor şi s-au întâlnit cu cei trei locuitori ninşi de ani şi de aşteptare.

Între cei sosiţi cu vasul se afla şi un episcop care a vorbit cu de acum băştinaşii insulei, întrebându-i ce rugăciuni ştiu. Ei i-au răspuns: „Ştim doar o rugăciune compusă de noi, fiindcă, atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram din cei foarte duşi la biserică. Şi i-au descoperit textul rugăciunii lor. Atunci episcopul le-a spus că nu e de ajuns şi că sunt în primejdie să-şi piardă mântuirea. Aşa că i-a povăţuit să înveţe măcar Rugăciunea Domnească. Aşadar, i-a învăţat Tatăl nostru. Conducătorul vasului le-a propus chiar să se întoarcă înapoi în lume, la familiile lor, dar aceştia au refuzat. Puteau deranja mult cu apariţia lor. Gândiţi-vă că toată lumea îi socotea morţi de multă vreme. Nici nu ştiau cine mai trăia din neamul lor. Aşa că au rămas pe insulă, iar nava a plecat. Dar n-a apucat să se îndepărteze foarte mult de insulă, că, la un moment dat, cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacţie pe cei trei venind către vas, umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul le-a permis urcarea la bord şi i-a întrebat: „Ce-i cu voi? V-aţi răzgândit? Vreţi să vă întoarceţi înapoi în ţările voastre?“ „Nu, a răspuns unul dintre ei. Vrem să vorbim cu episcopul.“ Aduşi în faţa ierarhului, aceştia s-au plâns: „Părinte episcop, am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învăţat şi ne temem să nu ne pierdem mântuirea, aşa cum ai spus Preasfinţia Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo nu mai merge. Învaţă-ne din nou Tatăl nostru.“ Ierarhul îşi dădu seama atunci că oamenii aceia nu mai aveau de fapt nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o ştiau deja. Pentru că acele puţine cuvinte: „Trei Voi, trei noi miluiţi-ne pe noi“, rostite din suflete curate, cu toată credinţa şi forţa inimilor lor, covârşeau orice altă rugăciune. Numai aşa se putea explica darul pe care-l primiseră, acela de a merge pe apă ca pe uscat. Atunci episcopul le-a zis: „Duceţi-vă înapoi şi rostiţi-vă mai departe rugăciunea voastră de la început şi mântuiţi-vă în Domnul şi vă rugaţi şi pentru noi!“ (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul Tâlcuri noi la texte vechi, Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989)