Rugăciunea neîntreruptă și chivotul tainic al inimii (IV)

Rugăciunea reprezintă o faptă a libertății. Pentru a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să părăsească toată grija cea lumească, să-și desprindă mintea de cele trecătoare și s-o înalțe către Făcătorul a toate. Rugăciunea îl înalță pe om la Dumnezeu și-l face vas primitor al milei și harului Său. Astfel, creștinul biruiește cugetul trupesc și, chemând neîncetat numele lui Dumnezeu, este însuflețit duhovnicește de către El. Rugăciunea nu este doar un mijloc de cerere, ci și unul de plângere a păcătoșeniei pe care o simte omul înlăuntrul său. Pentru a rodi, rugăciunea are nevoie de smerită cugetare, simplitate și încredere în Dumnezeu. Când omul este stăpânit de iubirea lui Dumnezeu, simte rugăciunea ca o respirație. Lucrarea de a se dedica cineva rugăciunii neîntrerupte cere smerenie, priveghere, multă, multă osteneală, dar mai ales harul lui Dumnezeu Care luminează și sporește toate. Despre acest efort ascetic al rugăciunii, al petrecerii neîntrerupte cu Domnul și al felului în care se pot înfăptui aceste lucruri minunate regăsim în paginile manuscriselor lăsate nouă de către părintele arhimandrit Benedict Ghiuș de la Mănăstirea Cernica.

O mare armă împotriva vrăjmaşilor are acela care îşi păstrează în vremea rugăciunii plânsul zdrobit, ca să nu cadă în părerea de sine ce vine din bucuria ce se dă prin rugăciune. Cel ce păzeşte o astfel de bucurie-tristeţe va scăpa de orice rău. Adevărata rugăciune neînşelată este aceea în care căldura ce iese din rugăciunea lui Iisus pune un foc în pământul inimii şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea luminează sufletul prin veselie şi prin pace şi vine nu din părţile cele de-a dreapta sau de-a stânga, nici chiar din cele de sus, ci izbucneşte din inimă, ca un izvor de apă, din Duhul dătător de viaţă. Această unică bucurie-tristeţe iubeşte-o şi doreşte-o cu râvnă ca s-o dobândeşti în inima ta, păzind mintea întotdeauna fără închipuiri. Cu ea să nu-ţi fie frică de nimic, căci Cel ce a spus: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” – El Însuşi este cu noi.

Nichifor Monahul îşi expune îndrumările sale despre rugăciunea din inimă în cuvântul său despre trezvie şi despre paza inimii. El ne învață că cei care doresc să primească cu inima focul ceresc în simţire şi să cunoască prin experienţă ce este Împărăţia cerurilor, care este înlăuntrul nostru, trebuie să se deprindă cu ştiinţa vieţii cereşti, sau mai bine zis cu arta care îl introduce pe lucrătorul ei în limanul nepătimirii.

Prin cădere, noi am ieşit în afară. Să ne întoarcem dar spre noi înşine, păzindu-ne faţa de la cele exterioare. Dacă nu ne vom întoarce spre noi înşine şi nu vom intra înlăuntru din cele dinafară, este cu neputinţă pentru noi să ne împăcăm şi să ne înrudim cu Dumnezeu. Numai viaţa lăuntrică este cu adevărat o viaţă creştină adevărată. Despre aceasta mărturisesc toţi Părinţii.

Sfântul Scărarul spune: „Închide uşa chiliei pentru trup, uşa gurii pentru limbă şi uşa lăuntrică pentru duhurile viclene”. De asemenea, Sfântul Isaac Sirul scrie: Sileşte-te să intri în vistieria ta lăuntrică şi vei vedea o comoară cerească. Scara ce urcă spre Împărăţia cerurilor este ascunsă înlăuntrul tău, adică în inima ta. Şi în felul acesta, spală-te de păcat şi adună-te în inima ta; acolo vei dobândi treptele pe care poţi să te ridici spre cele înalte.

Este ştiut că răsuflarea cu care respirăm conduce aerul prin plămâni până la inimă. Prin urmare, aşază-te şi adună-ţi mintea, introdu-o pe această cale a răsuflării înlăuntru, forţeaz-o împreună cu această respiraţie să se coboare tocmai în inimă şi ţine-o acolo, fără să-i dai libertatea să iasă, cum ar vrea ea. Dar, ţinând-o acolo, nu o lăsa deşartă, ci dă-i următoarele cuvinte sfinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” şi las-o să le repete zi şi noapte. Îngrijeşte-te să te deprinzi cu această petrecere înlăuntru, cu rugăciunea citată şi bagă de seamă ca mintea să nu-ţi iasă curând de acolo, căci la început ea se va plictisi foarte mult de o asemenea strâmtorată închidere înlăuntru. De aceea, când se va deprinde, mintea va petrece acolo cu veselie şi cu bucurie şi ea însăşi va voi să rămână acolo. Aşa cum un om, care se întoarce dintr-o ţară străină în casa lui, văzându-şi din nou soţia şi copiii, tot astfel mintea, când se va uni cu inima, se umple de o negrăită bucurie şi veselie.

Este ştiut că partea cuvântătoare a omului (cuvântul lăuntric) se află în piept, căci acolo, înlăuntru, atunci când gura noastră tace, vorbim cu noi înşine şi rostim rugăciunile, şi acolo facem cântarea de psalmi şi orice altă convorbire cu noi înşine. Tocmai acestei părţi cuvântătoare, luându-i orice gând, dă-i să spună neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi sileşte-te să strigi aceste cuvinte înlăuntru în locul oricărei alte cuvântări. Ţine-te cu răbdare în această lucrare numai un timp oarecare şi prin aceasta ţi se va deschide intrarea în inimă fără nici o îndoială, aşa cum am cunoscut noi înşine acest lucru din experienţă.

Împreună cu această intrare - mult dorită şi plină de bucurie - în inimă şi împreună cu straja ei, care este luarea aminte, îţi va veni şi toată ceata de fapte bune: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, blândeţea şi celelalte.

Călugării Calist şi Ignatie din Xantopolis îşi zugrăvesc învăţăturile despre lucrarea lăuntrică a inimii în o sută de capitole întregi care au început în Filocalie. Ei ne învață că începutul vieţii după Dumnezeu este râvna şi toată grija de a trăi după poruncile mântuitoare ale lui Hristos; iar sfârşitul este apariţia întru de­săvârşire a ceea ce s-a închipuit în noi prin darul dumnezeiesc la botez. Când noi ne botezăm, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci sufletul nostru străluceşte mai tare decât soarele, fiind curăţit de Duhul Sfânt.

Aşadar, întrucât începutul şi rădăcina lucrării mântuitoare sunt ca să trăim potrivit cu poruncile Domnului, iar sfârşitul şi roadele sunt ca să restabilim darul desăvârşit al Duhului care ni s-a dăruit dintru început la botez, care este în noi, dar este înmormântat de patimi şi se descoperă din nou prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti – atunci ni se cuvine să ne umplem de râvnă pentru această împlinire a poruncilor, pentru ca să curăţim şi să vedem mai limpede Duhul care ni s-a dat în dar şi care se află în noi. Ioan, cel ce s-a culcat pe pieptul Domnului, spune că cel ce păzeşte poruncile Domnului petrece cu Domnul şi Domnul petrece cu el.

Această împlinire precisă a poruncilor mântuitoare nu este cu putinţă pentru noi fără Domnul Iisus Hristos, cum o spune El Însuşi: „fără Mine nu puteţi face nimic”, şi cum a mărturisit Apostolul, că „întru nimeni altul nu este mântuire” (F.A. 4, 12). El pentru noi este „calea, adevărul şi viaţa”. Tocmai de aceea slăviţii noştri îndrumători şi învăţători ne învaţă cu înţelepciune, prin Preasfântul Duh care trăieşte în ei, ca înainte de orice lucru să ne rugăm Domnului şi de la El să cerem, fără îndoială, mila Sa pentru noi şi să avem şi să purtăm întotdeauna în inimă, şi în minte, şi în gură preasfântul şi preadulcele Său nume, cu care să trăim necontenit şi să dormim şi să priveghem, să umblăm, să bem şi să mâncăm. Căci, aşa cum în timpul când în noi nu este o asemenea chemare, se scurge în fiinţa noastră tot ce este rău şi vătămător, tot astfel şi în acea vreme când ea se află în noi, tot ceea ce este potrivnic se izgoneşte, nimic din cele bune nu se împuţinează şi nu este nimic din cele pe care noi nu le-am putea împlini.

Prin urmare, recunos­cându-ne neputinţa noastră şi punându-ne toată încrederea în Domnul, iar poruncile iubindu-le până la starea de a fi gata să ne punem mai degrabă viaţa decât să călcăm vreuna din ele, ne vom îndrepta grija spre faptul de a căpăta deprinderea şi de a ne întări în această neîncetată chemare mântuitoare a numelui Domnului, care distruge tot răul şi zideşte tot binele.