Să alegem bogăţia!

„Dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună“ (II Timotei 2, 11-12). Împreună moştenitori ne-am făcut şi fraţi ne numim. Pentru ce ne pornim în jos, de vreme ce El ne trage sus, la Sine? Până când suntem sărmani, până când săraci? Cerul ne stă înainte şi noi ne învârtim pe pământ? Împărăţia cerurilor ne e pusă în faţă şi noi alegem sărăcia de aici? Viaţa fără de moarte ne e dată şi noi ne cheltuim pentru lemne şi pietre şi ţarini?

Fii bogat! Fii lacom şi răpeşte! În cele duhovniceşti asta nu-i ruşine. A nu fi lacom este vinovăţie, a nu răpi este osândă. Ce înseamnă asta? „Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc“ (Matei 11, 12). Fii silitor acolo! Fii răpitor! Nu micşora ceea ce este răpit! Că nici virtutea nu se împarte, nici dreapta cinstire, şi împărăţia cerurilor nu se micşorează.

Atunci sporeşte virtutea, când răpeşti. Atunci se micşorează cele trupeşti, când răpeşti. Şi e lămurit că e vorba de a răpi de acolo, din cele duhovniceşti. Să fie în oraş mii de bărbaţi. Dacă toţi aceştia vor răpi virtutea şi dreptatea, au înmulţit-o de fapt. Pentru că prin mii de fapte bune devin drepţi. Iar dacă nu o răpesc, o împuţinează, căci nu se poate arăta nicidecum dreptatea. Vezi că prin faptul de a răpi cele duhovniceşti mai degrabă se înmulţesc bunătăţile? Iar dacă se răpesc acestea cele trupeşti, mai degrabă se micşorează?

Aşadar, să nu şedem în sărăcie, ci să alegem bogăţia. Bogăţia lui Dumnezeu este ca să fie mulţi care să se bucure de împărăţie. „Cel Ce îmbogăţeşte pe toţi“, zice, „pe toţi cei ce-L cheamă pe El“ (Romani 10, 12). Sporeşte averea Lui! Şi o vei spori dacă răpeşti, dacă te lăcomeşti, dacă sileşti. Cu adevărat este nevoie de silire.

Fiindcă mulţi sunt cei ce ne opresc: femeile, copiii, grijile, treburile lumeşti, împreună cu acestea, dracii şi însuşi diavolul, conducătorul dracilor. Aşadar, e trebuinţă de silire, e trebuinţă de răbdare. Cel ce se sileşte este în chinuri. Pe toate le rabdă şi stă tare în faţa nevoilor. Se apucă de cele aproape cu neputinţă. Deci, dacă aşa sunt cei ce se silesc, iar noi nici de cele ce ne stau în putere nu ne apucăm, când vom avea parte de ele? Când ne vom bucura de cele râvnite? „Cei ce se silesc“, zice, „răpesc împărăţia cerurilor“. E trebuinţă de silire şi de răpire. Căci nu ne este pur şi simplu pusă înainte împărăţia, nici de-a gata. Cel ce răpeşte este întotdeauna treaz, deşteptat, se frământă şi se grijeşte ca să facă la vremea potrivită răpirea. Nu vedeţi în războaie că cel ce vrea să răpească priveghează toată noaptea? Toată noaptea stă înarmat.

Deci, dacă cei ce răpesc cele lumeşti şi noaptea priveghează şi sunt înarmaţi, cum, dacă vrem să răpim cele duhovniceşti, care au trebuinţă de mai mare râvnă decât acestea, noi dormim şi sforăim şi ziua, şi pururea petrecem neînarmaţi şi goi? Căci cel ce petrece în păcate este neînarmat şi gol, după cum cel ce petrece întru dreptate este înarmat. Dar noi nu ne îngrădim cu milostenia, nu ne gătim candele aprinse, nu ne înconjurăm cu arme duhovniceşti, nu ne învăţăm calea care duce acolo, nu suntem treji, nu suntem deş-tep-taţi. De aceea nu putem răpi nimic.

Dacă cineva ar vrea să atace împărăţia cea lumească, nu s-ar da pe sine mai înainte la mii de morţi? Nu se va îngrădi, nu va cugeta la pregătirea războiului, nu va face toate pentru reuşita aceasta şi abia atunci va porni la atac? Însă noi nu aşa, ci dormind, vrem să răpim. Şi de aceea ne şi întoarcem cu mâinile goale.

Nu vezi pe cei ce răpesc cum fug, cum aleargă, cum taie toate ce le stau în cale? E trebuinţă de alergare. Că îndată aleargă mai înainte de tine diavolul şi porunceşte celor din faţa ta să te ţină. Dar dacă eşti tare, dacă eşti treaz, pe unul l-ai lovit cu piciorul, pe altul l-ai împins, şi ai scăpat de toţi ca o pasăre. Iar dacă ai plecat de aici, dacă ai traversat forul şi multa tulburare -care este viaţa aceasta - vei merge la cele mai înalte decât acestea, adică la veacul viitor.

Acolo e ca în pustie: nu este nici o tulburare, nici cineva care să îngreuieze, nici cineva care să ne ţină. Ai răpit? După răpire e trebuinţă de puţină încordare ca să nu ne fie pierdut ceea ce fost luat de către noi. Dacă alergăm, dacă nu ne uităm la nimic din cele ce stau înaintea ochilor noştri, dacă nu ne grijim de nimic altceva, ci scăpăm de cei ce ne împiedică, vom putea să ţinem în siguranţă cele răpite.

Ai răpit întreaga înţelepciune? Nu sta! Fugi! Du-te departe de diavol! Dacă vede că nu te poate prinde, nu te va mai urmări. Aşa şi noi, dacă îi pierdem din privire pe cei ce au răpit ceva, renunţând şi noi, nu mai alergăm şi nu mai poruncim altora să-i ţină, ci îi lăsăm să se ducă. Aşa şi tu, aleargă tare la început. Când vei fi departe de diavol, nu te va mai putea prinde, ci vei fi în siguranţă, bucurându-te fără frică de bunătăţile cele negrăite. De care fie ca noi toţi să avem parte întru Hristos Iisus-Domnul nostru, cu care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere, cinste şi închinăciune acum şi pururea, şi în vecii vecilor. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)