Să aprindem candela!

M‑a îndemnat să‑ți scriu aceste rânduri, iubite aproape al meu, o candelă. Da, candela mea de acasă!... Arde continuu, de mulți ani, cu excepția situației când lipsesc mai multe zile. Cândva, o persoană pentru care motiva­țiile religioase nu au decât semni­ficația unui „moft” sentimental m‑a avertizat să nu fac niciodată imprudența de a ține candela aprinsă pe timpul nopții, deoarece, zicea, la un cutremur, s‑ar putea răsturna și ar produce incendiu etc., etc… Ideea că tocmai ea, candela aprinsă sub icoane, ne‑ar putea apăra nu intră în logica fără nici o urmă de trans­cendență a persoanei respective.

Dar să reiau ideea: nu știu dacă ați urmărit și ați reflectat vreodată la ceea ce spune, cu pâlpâirea ei smerită și tot mai firavă - când uleiul e pe sfârșite și este aproape să se stingă -, o candelă. Ei bine, într‑o seară anume, n‑am mai alimentat‑o, propunându‑mi un dialog tainic cu „lumina”.

Întrebat de cineva care sunt motivațiile folosirii candelei de către creștini, Sfântul Nicolae Velimirovici a răspuns, formulând șapte dintre acestea. Mă voi opri doar la două: Credința noastră este lumină, iar lumina este Hristos - spune sfântul. Așadar, rugăciunea noastră rostită în fața unei icoane luminate de flacăra blândă a candelei Îl are în miezul ei pe Hristos. Și, prin lumina candelei, noi aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care s‑a jertfit pe Sine pentru noi.

Să reflectăm mai profund la cea de‑a doua motivație, în care se vorbește de Candela - mică jertfă adusă lui Dumnezeu!

Cine sau ce anume constituie materia jertfei în acest caz? Ei bine, untdelemnul din candelă, care trimite cu gândul la floa­rea‑soa­relui și, evident, aceasta, la… Soarele‑Hristos! E suficient, cred, să facem referire la cre­dincioșia absolută manifes­tată de floarea‑soarelui față de Mirele‑Hristos (Soarele): ea Îl aș­teaptă în zori cu petalele rânduite ca o cunună și, răsucindu‑și grațios tulpina, Îl însoțește toată ziua, în traiectoria Lui cosmică, spre zenith. Apoi, când El începe să coboare spre asfințit, credincioasa floare se răsucește din nou cu discul rotund, imens, înconjurat de su­perba aureolă a petalelor spre răsărit, ca să‑L întâmpine a doua zi cu aceeași evla­vioasă iubire. Să ne imaginăm o clipă un imens lan de floarea‑soarelui cântând. Oare nu vom auzi un colosal imn de slavă în „cheie vegetală”?

În acest răstimp al străbaterii – mereu și mereu! – a crugului ceresc, sub razele Mirelui ei, semințele se coc, așteptând să se dăruiască teascurilor, care le vor stoarce și le vor transforma în untdelemnul de jertfă..!

Mă‑ntrebam, oare știe floarea‑soarelui că picături stoarse din semințele ei - devenite untdelemn - primesc Harul Duhului Sfânt, la invocarea sacerdotului și că ele devin astfel untdelemn sfințit - și mai ales Sfântul și Marele Mir - cu care se pecetluiește trupușorul pruncului, după ce - scos din apa Sfântului Botez - este absolvit de păcatul originar? Iar cu același Sfânt și Mare Mir se însemnează - în afară de pruncul botezat - doar Sfânta Masă din Altarul Bisericilor, la slujba sfințirii acestora. Așadar, numai pruncii nou‑născuți - la Botez - și bisericile - la sfințirea lor – primesc Pecetea Darului Duhului Sfânt. Cutremurătoare Taină! Cu untdelemn sfințit - prin invocarea Duhului Sfânt de către slujitorii bisericii, la Taina Sfântului Maslu - se miruiesc credincioșii - bolnavi și sănătoși deopotrivă - participanți la această sfântă slujbă. De precizat însă că aici vorbim de untdelemn sfințit, nu de Sfântul și Marele Mir. Acesta se pregătește doar o dată pe an, în Joia Mare, de către Patriarhul Bisericii și alți ierarhi, după o rânduială liturgică specială.

În sfârșit, tot untdelemnul stors din semințele florii‑soarelui e cel care arde în candele, sub icoane, în casele creștinilor sau lângă raclele cu sfinte relicve de sfinți și de martiri ai credinței în Hristos Domnul… Sursa este aceeași minunată floare. Germenele ei de viață este jertfit și adus ofrandă luminoasă lui Iisus Hristos - Lumina lumii!

Părinții slujitori ai Altarelor ne spun și mai explicit: Candela este lumina de veghere, de priveghere pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă, ca răspuns al oricărui creştin la îndemnul Mântuitorului: «Prive­gheaţi și vă rugați, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului»… (Mat. 23, 13). Tocmai de aceea, bătrânii - mai ales ei! - ţin candela aprinsă, pentru ca nu cumva, ceasul sosit pe neaşteptate, ei să plece la Hristos Domnul fără lumină. Ar putea rătăci Calea spre Viața veșnică. În accepțiunea cultică, se știe, Lumina reprezintă Viața!..

 *

Așadar, într‑o seară, am vrut să aflu dacă și cum moare candela. Untdelemnul era pe sfârșite, n‑am mai alimentat‑o. Am privit‑o îndelung. A pâlpâit încă incredibil de mult, dintr‑un vârf de flăcăruie, plutind agonic pe luciul uleiului rămas. Da, gândeam, agonizează ca un om… Dar în timp ce omul în agonie se manifestă prin exprimări sonore ale durerii fizice, candela agoni­zează tăcut, doar prin interjecții de intensitate ale luminii… Moare la vedere. Candela moare cu lumina, candela strigă luminos că moare! Ridicările din ce în ce mai rare și mai slabe ale flăcăruii, alteori doar niște mici explozii - poate strigăte de durere ale luminii? - întruchipează (cu toată materialitatea neînsufle­ți­tă, oare?) treptele coborâtoare ale luminii spre întuneric? Sau nu cumva sufletul luminii este cel care strigă că se stinge? Și despre un om care a murit spunem că „s‑a stins”… (deci, nu moarte - ci stingere). Ce expresie cu vibrantă forță de ­sugestie, care nu vine din cărțile scrise, ci în primul rând din cartea rostită, transmisă din gură în ­gură, din generație în generație, a poporului… Stingere întru ­Înviere…!?

Privesc mereu candela: pâlpâie tot mai firav - ca și sufletul, gândesc - cât mai are atingere cu sursa materială de Lumină (untdelemnul – floarea‑soarelui) și de Viață (Lumina: Soarele‑Hristos!).

Sub privirile mele, cu ultimele „puteri”, din uleiul tot mai puțin, lumina mai crește câteva clipe în intensitate, pare că strigă - ca noi, oamenii! - strigă spre Chipul din icoană… Hristos Domnul. E strigătul Luminii, îmi spun - strigătul sufletului când se desparte de trup… E glasul luminii! Lumina vorbește. Lumina strigă. De unde mai are putere? De unde mai are viață? Dar am uitat? Lumina înseamnă Viață! Sufletul luminează în cuvinte, în rugă­ciuni… se întoarce cu ele la Cuvântul Care „era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul…”

Cât mai ajunge la firicelul de ață (trupul) un strop de ulei (sursa de viață), candela încă mai lu­minează…

Apoi, câteva clipe de jar - tot lumină! - ca soarele la asfințit - amurgul vieții (vedeți, iar folclorul!) - amurgul Luminii (al luminii noastre firave, dar care totuși e din Lumina lui Hristos, care luminează tuturor). În sfâr­șit, ultima suflare - ultimele scânteieri de lumină… ultima durere, ultimul sâmbure infim de lumină - cât un… grăunte de muștar!? - Credință? Rugăciune? Nu știu. Poate. Iată, Chipul din icoana sub care „moare candela” se luminează incredibil și gestul mâinii Lui, în semn de binecuvântare, pare că prinde miș­care… O clipă doar. O fulgurare părelnică. Cu ultimele „puteri”, lumina se mai ridică o dată, chiar crește în intensitate și strigă - ca noi, oamenii - strigă la Chipul din icoană…! E strigătul Luminii - strigătul sufletului când se desparte de trup… glasul Luminii? Și iată, un fum albăstrui, ca un fuior de ață, se înalță incredibil de sus, apoi scade, se stinge, moare… A murit? În odaie s‑a făcut un ­întuneric nefiresc și dens.

Mica jertfă pe care Ți‑am adus‑o, Doamne, s‑a consumat în lumină. O vei primi, oare? Privesc icoana Mântuitorului. Întunericul - oricât de dens - nu poate ascunde Chipul. Mă privește blând… Încă­perea s‑a umplut de tăcere. ­Deodată, ca o mătase sfâ­șiată, tăcerea se subțiază și lumina se înfiripă iar..! Mâinile îmi tremură, hrănesc candela cu „floa­rea‑soa­relui” - cu untdelemn… Caut chibrit, dar iată, în vârful nebănuit de mic al fitilului ce părea stins, se ivește un grăunte de jar care, în contact cu uleiul, se mărește, renaște, naște Lumină!... Îngenunchez. Lumina decupează doar Chipul din icoa­nă. Aud o muzică, un ison continuu, profund, egal. Încep să deslușesc cuvintele… Ușile pocăinței deschide‑mi mie, Dătă­torule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul întinat. Ci ca un Îndurat, cură­țește‑l cu mila milostivirii ­Tale!... Lumina candelei, sespune în continuare, ne amintește de faptele noastre cele întunecate, de gândurile noastre viclene și rele, vădindu‑le și mustrându‑ne ­pentru acestea.