Să fim buni creştini şi buni români!

Există o generaţie de credincioşi ai Bisericii noastre care au demonstrat măsura ataşamentului lor faţă de valorile creştine rezistând cu demnitate în faţa regimului comunist din România. În acele vremuri, cărţile sau benzile lor de magnetofon cu predicile părinţilor duhovniceşti îndrăgiţi sau cu cântări bisericeşti au circulat sub formă de samizdat. Oricât de ciudat ar suna astăzi, aceste cărţi au fost "arestate", adică au fost confiscate şi cercetate ca nu cumva să conţină informaţii subversive ce ar fi putut atenta la siguranţa statului. Însă, din cauza lor, au fost întorşi la credinţă chiar unii dintre securiştii acelor timpuri.

Credinţa acestei generaţii a fost insuflată de preoţii de la canal. Condamnaţi să moară prin muncă silnică, ei s-au încăpăţânat să trăiască şi, mai mult, au făcut misiune în temniţele comuniste. Aceşti preoţi au "reciclat" ziarele ideologiste din puşcărie, transformându-le în epitrahil, spre a preface boţul de pâine uscată primit ca hrană zilnică în Sfântă Împărtăşanie. Ei bine, din gura lor sfinţită cu Împărtăşania primită în puşcăriile comuniste - profanată adeseori în fel şi chip de gardienii nemiloşi ce nu cunoşteau preceptul scripturistic că "nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese pe gură, aceea spurcă pe om" (Matei 15, 11) - au izvorât cuvintele de învăţătură ce au animat credinţa acestei generaţii martore la atrocităţile comise asupra lor. Ce a învăţat această generaţie de la astfel de preoţi? Să fie "buni creştini şi buni români"!

După ce această generaţie de preoţi a început să se mute rând pe rând la Domnul, fiii lor duhovniceşti s-au temut ca nu cumva focul credinţei să se stingă. De aceea, generaţia-martor a ororilor comuniste întreprinse asupra Bisericii şi-a crescut copiii îngrijorată că pot pierde credinţa pe care le-au insuflat-o păstorii cei dintâi. Astfel, a educat generaţia anilor â90 să ţină aproape de Biserica strămoşească, de ierarhii şi preoţii ei, făcându-se misionari creştini utili într-o perioadă de tranziţie fără sfârşit. Urmaşii lor - această generaţie de tranziţie crescută la umbra falnicilor creştini hrăniţi cu credinţa încercată a preoţilor care au pătimit sub comunism - au fost izbăviţi, slavă Domnului, de explozia de libertinaj izbucnită în 1989. Încredinţându-li-se mandatul de a le fi de folos preoţilor în misiunea lor bisericească, ei s-au înscris programatic pe linia descrisă de precursorii lor.

Acum, însă, grija ambelor generaţii enumerate se îndreaptă spre nepoţii şi copiii lor, aflaţi în plină formare duhovnicească pentru a duce mai departe predaniile Mântuitorului Hristos şi, astfel, pentru a deveni "buni creştini şi buni români". Tentaţiile de a părăsi calea ale generaţiei denumite generic "Hristos împărtăşit copiilor" sunt mari, iar riscul de a se rătăci este amplificat de ignoranţa tipic adolescentină. Dat fiind pământul bun din care au răsărit aceste tinere vlăstare, ideal ar fi ca această generaţie să îşi tragă seva din generaţiile anterioare care le-au pregătit un drum încercat. În acest caz, preotului contemporan - după cum arăta părintele Victor N. Popescu în cartea "Sufletul preotului în lupta cu ispitele" - îi revine funcţia de "animator al sufletelor credincioşilor". Atunci când făgaşul e bun, aşa cum este în acest caz, preotul se constituie într-o veritabilă punte între generaţii şi peste ispitele timpului, remorcând generaţiile una de alta şi salvându-le de la rătăcire: "Căci mulţimile au această tendinţă: ca să meargă pe un drum bine umblat de alte generaţii (...)".