Să iertăm, ca să fim iertaţi!

Duminica a XI-a după Rusalii este un nou prilej de a ne face să înţelegem că relaţia noastră cu Dumnezeu se fundamentează pe relaţia construită, întreţinută şi dezvoltată cu semenii. În cadrul Sfintei Liturghii se citeşte o pericopă extrasă din capitolul al XVIII-lea al Evangheliei după Matei (versetele 23-35), capitol ce reprezintă o lecţie în privinţa abordării greşelilor făcute de noi şi a celor care sunt făcute împotriva noastră.

Deşi pericopa citită are doar treisprezece versete, ele nu pot fi înţelese deplin dacă nu se iau în considerare şi celelalte mai dinainte, deoarece ele pregătesc auditoriul pentru priceperea tâlcului pildei datornicului nemilostiv. În preambulul pildei ni se spune că smerenia este cea care ne va deschide calea împărăţiei cerurilor, făcându-ne asemănători cu pruncul pe care Hristos îl dă drept exemplu de curăţie sufletească apostolilor: „Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor (versetele 3-4). Ce importanţă are smerenia în contextul pildei prezentate? Să vedem împreună.

Eroii ei sunt omul împărat şi doi datornici. Primul dintre debitori, în incapacitate de a plăti 10.000 de talanţi, o sumă enormă, este ameninţat de împărat cu vinderea lui şi a familiei sale pentru a se acoperi acea sumă. Căzând, însă, în genunchi şi cerând răgaz pentru achitarea sumei, omul a obţinut mult mai mult decât se aştepta: ştergerea datoriei. Şi ieşind de la împărat, a întâlnit un împreună-slujitor care îi era dator cu 100 de dinari, o sumă de aproape 60.000 de ori mai mică. „Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator“ (versetul 28). De data aceasta el este cel care ascultă rugăminţi de îndurare şi promisiuni de achitare a debitului. Reacţia este diferită. „Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria“ (versetul 30). Evident, celelalte slugi, auzind întâmplarea, i-au spus totul împăratului şi acesta, mâniindu-se, „l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria“ (versetul 34). Iar această parabolă era şi este menită să servească drept exemplu al felului în care vom fi judecaţi şi noi: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, fiecare fratelui său, din inimile voastre“ (versetul 35).

Nu mă îndoiesc de faptul că ne regăsim destul de uşor în personajele acestei parabole. Şi, cel mai probabil, în postura uneia dintre slugi, sau chiar a amândurora. Sunt convins că ştim să iertăm, uneori, dar şi să ţinem supărare. Că de multe ori lăsăm de la noi şi că în alte dăţi suntem păsuiţi şi îngăduiţi. Astăzi, când mulţi dintre noi cunoaştem ce înseamnă să fim datori, şi nu doar moral, ci şi material, înţelegem cât de important este să arătăm bunăvoinţă faţă de cei ce ne cer ajutorul. Şi cât este de greu şi de chinuitor să dai din colţ în colţ, căutând acoperirea unei datorii. Aşa că, în principiu, parabola ne apare uşor de înţeles. Trebuie să precizăm câteva lucruri.

Care este primul motiv pentru care trebuie să fim împăcaţi cu semenii?

Recunoştinţa cu Dumnezeu, Cel ce ne iartă mereu, Cel ce are îngăduinţă cu noi, Cel ce din iubire de oameni a pătimit şi a murit pentru noi, Cel ce nu a condamnat pe nimeni, ci a binecuvântat pe toţi, chiar şi când era pe Cruce răstignit („Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ - Luca 23, 34). De câte ori, în sinea noastră, nu conştientizăm cât de mult Îi greşim lui Dumnezeu? De multe ori Îl supărăm, Îl jignim prin patimile noastre, prin ignorarea Lui sau prin nerecunoaşterea Lui drept Stăpân al vieţii noastre. Dumnezeu nu Se răzbună pe noi, ci aşteaptă îndreptarea noastră. Deci, de câte ori ne supărăm pe colegii de serviciu sau când cineva ne nedreptăţeşte, sau când ne jigneşte, sau când ne răneşte cumva, să ne aducem aminte de cuvintele marelui Apostol Pavel: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui“ (Romani 12, 20) şi „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos“ (Efeseni 4, 32).

Cum să reacţionăm atunci când cineva nu vrea să ne ierte?

Am putea începe prin a ne gândi la faptul că acel om nu este în stare să ne ierte. Cu alte cuvinte, să vedem totul ca pe o infirmitate spirituală, imposibilitate a lui de a fi următor al Mântuitorului. Sunt dintre noi oameni care, acoperiţi de patimi, „înrăiţi“ cum se spune, nu mai pot vedea binele şi nu mai pot ierta. Cred că o astfel de slăbiciune este grea şi demnă de plâns. Şi dacă ne vom afla în situaţia celui ce nu primeşte iertare, deşi o cere cu lacrimi, să ne rugăm pentru cel căruia i-am greşit, pentru a primi darul iertării semenilor. Şi să nu ne credem niciodată umiliţi sau jigniţi dacă iertăm pe cei ce ne-au greşit. Să fugim de opinii potrivit cărora cei care trec cu vederea căderile semenilor sunt slabi de înger sau uşor de păcălit. Mai bine să realizăm că „acela care iartă învinge întotdeauna“ (Balbus, consul roman) şi că, iertând, ne apropiem de Dumnezeu. Doar aşa putem să ne rugăm liniştiţi atunci când rostim Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ (Matei 6, 12). Să iertăm, ca să fim iertaţi!