Să ne rugăm unii pentru alţii!

Duminica a XXIV-a după Rusalii este un prilej foarte bun să ne gândim la moarte. În plus, pericopa ascultată în cadrul Sfintei Liturghii (Luca 8, 41-56) ne ajută să înţelegem mai bine şi mai profund slujbele pentru cei adormiţi, pomeniţi de Biserică în ziua precedentă, Moşii de toamnă. Ne-am rugat pentru ei, am împărţit câte ceva, fiecare după putere, ne-am adus aminte de clipe petrecute cu ei, am realizat că ne este dor de ei şi cât de trist este să te desparţi de cineva. Moartea ne sperie şi nu o înţelegem. Ce este dincolo? Cum o putem evita? O putem evita? O mulţime de întrebări adresate forului nostru interior cu o zi înainte. Învierea fiicei lui Iair este un popas potrivit şi necesar. Cine era Iair? Era mai marele sinagogii, rabin într-un oraş mic de provincie, Capernaum. Localitate cunoscută drept casa Mântuitorului, pentru că o bună perioadă din activitatea Sa s-a desfăşurat aici (numele său apare de 16 ori în Noul Testament). „Capernaum“ înseamnă „cetatea mângâierii“, alinare pe care şi Iair, o autoritate religioasă în acest sat de la malul Mării Galileei, avea să o primească în cel mai înalt grad. Pentru că Iair vine în faţa lui Iisus disperat că este pe cale să-şi piardă fiica de numai 12 ani. Am mai vorbit de durerea unui părinte în momentul pierderii unui fiu în urmă cu numai trei duminici, atunci când Biserica a pus în faţa credincioşilor săi pericopa Învierii tânărului din Nain (Luca 7, 11-16). Fiica era foarte bolnavă, „era pe moarte“ (v. 42) şi dorinţa rabinului era ca Hristos să intre în casa lui. O să ziceţi că nu era o cerere prea mare sau că, până la urmă, nu este nimic special în solicitarea sa. Să nu uităm că Iair era rabin, era propovăduitor al Legii vechi şi că Iisus vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, despre iubirea duşmanilor, despre faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Adică, învăţături care împlineau profeţiile vechi-testamentare, dar care erau greu de acceptat de oameni incapabili să priceapă „semnele vremii“. Iair era unul de-al fariseilor şi saducheilor, al cărturarilor ce-L duşmăneau pe Iisus şi doreau să-L obstrucţioneze şi aveau să-L şi condamne la moarte. Deci, Iair a călcat pe mândria sa, pe demnitatea sa şi s-a pus în genunchi în faţa Domnului. Multă lume era de faţă, „mulţimile Îl împresurau“ (v. 42) pe Hristos. Semn că Mântuitorul era foarte apreciat, iubit şi aşteptat aici. Iair nu se mai gândeşte la ruşine, la umilinţă, la statut. De fapt, realizăm că în genunchi stând la picioarele Domnului, îşi câştigă demintatea de om, de smerit ascultător al lui Hristos. Până să aculte, însă, cuvântul lui Iisus, aude anunţul uneia dintre slugile sale: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul“ (v. 49). Glasul deznădejdii, al renunţării la luptă, glasul celui predispus şi căutător de eşec. Vă daţi seama ce este în sufletul rabinului, toţi cei care aţi luat la cunoştinţă că cineva drag, foarte apropiat, a părăsit lumea aceasta. Este pe punctul de a izbucni în lacrimi, când... aude, în sfârşit, cuvântul Învăţătorului: „Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi“ (v. 50). Cum să se izbăvească din moarte? Ce să mai faci acum? Cum să cerem de la Dumnezeu chiar aşa ceva? Este prea târziu. Dumnezeu trebuia să intervină mai demult, acum... Mai mult, oamenii au început să râdă auzindu-l pe Iisus că fata nu a murit, ci doarme. Un râs ironic, contrastant cu imensa durere a părinţilor care „plângeau şi se tânguiau pentru ea“ (v. 52). „Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat“ (v. 54-56). Incredibilul s-a produs. Fata a înviat. Rugăciunea şi credinţa lui Iair au dus la împlinirea miracolului. Iair este un model de rugăciune pentru alţii. El nu a spus „Doamne, ajută-mă!“, ci „Doamne, ajut-o pe fata mea!“. El ne îndeamnă să uităm uneori de cererile noastre, acelea care privesc bunăstarea şi liniştea vieţii noastre şi să ne aducem aminte de vecinul nostru care nu îşi poate plăti întreţinerea, de cerşetoarea de la colţ care tremură în frig, de copilul de la etajul 2 care umblă cu adidaşii rupţi, de românul care munceşte în Italia departe de familie sau de irakianul care se roagă pentru pacea din ţara sa. Rugăciunea pentru toţi este semn de iubire de semeni şi cred că una dintre lecţiile importante ale acestei evanghelii este aceasta: să ne rugăm unii pentru alţii! „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului“ (Iacov 5, 16).