„Să ni-L facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor şi al trupurilor!”

Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37) care va fi citită duminică ne descoperă două realități esențiale. Hristos Domnul este primul Care Se milosti­vește față de omul căzut în păcate și El a  oferit Bisericii instrumentele ridicării oricărui suferind din boala sufletească și trupească. Sub chipul Samarineanului milostiv Părinții Bisericii L-au văzut pe Mântuitorul Hristos, de aceea această Evanghelie a fost o sursă de inspirație nesecată pentru lucrarea filantropică a Bisericii.

Din perspectivă filocalică această pildă poate aduce și niște lămuriri folositoare privitoare la mila divină. În esență, atunci când se vorbește de Samarineanul milostiv care se îngrijește de omul vătămat până la moarte, se referă aici la lucrarea de ridicare a omului din păcat și moarte de către Domnul Hristos. În pilda aceasta nu se spune nimic despre starea sufletească a celui vătămat. El a fost oarecum beneficiarul ajutorului fără să facă nimic. În viața duhovnicească și noi avem nevoie de ajutorul Domnului pentru a depăși căderile, păcatele, patimile care ne stăpânesc mai mult sau mai puțin, numai că nouă nu ni se cere să fim indiferenți, să nu facem nimic. Pentru a beneficia de ajutorul lui Dumnezeu trebuie să facem ceva. Am găsit la Sfinții Grigorie Palama și Teolipt al Filadelfiei două sfaturi despre cum am putea să Îl facem pe Dumnezeu milostiv față de noi.

Cele două sfaturi, deși se deosebesc, unul fiind mai mult de natură sufletească, iar celălalt mai practic, se înscriu în ceea ce am numi dobândirea stării de nepătimire, de liniștire duhovnicească. 

Astfel, Sfântul Grigorie Palama spune că dacă vrem să Îl facem pe Dumnezeu milostiv față de noi trebuie să avem străpungerea inimii: „Avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. (...) Aceasta aduce şi începutul sfinţitei străpungeri a inimii, prin care se şterg şi întinăciunile necurate de mai înainte şi care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv şi înduplecat” (Filocalia, volumul 7, Editura IBMO, București, 2013, p. 276).

Deși acest sfat pare desprins din zona noetică, el are o dimensiune foarte concretă. Sfântul Grigorie Palama zice că postul și privegherea duc la străpungerea inimii, o stare de pocăință prin care nu numai că se șterg „întinăciunile necurate de mai înainte”, ci Îl facem pe Dumnezeu milostiv și înduplecat față de noi.

Al doilea sfat, al Sfântului Teolipt al Filadelfiei, este practic și la îndemâna oricui. El zice că mătăniile mari revarsă asupra noastră milostivirea lui Dumnezeu: „Nu ocoli plecările genunchilor. Căci plecarea genunchilor închipuie căderea păcatului de la noi şi prilejuieşte mărturisirea lui; iar ridicarea înseamnă pocăinţa, închipuind făgăduinţa unei vieţi întru virtute. Dar fiecare îngenunchere să se săvârşească cu chemarea înţelegătoare a lui Hristos, ca prinzându-ne cu sufletul şi cu trupul de Domnul, să ni-L facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor şi al trupurilor” (Filocalia, vol. 7, pp. 77-78).

Am reprodus aceste sfaturi concrete tocmai pentru a mișca atenția de la milostivirea Samarineanului din pilda de duminică, spre propria responsabilitate pe care o avem față de dobândirea acestei milostiviri, care deși este universală și se revarsă cu generozitate de la Domnul, puțini au acces la ea, puțini trăiesc milostivirea Lui ca stare de înviere a sufletului din moarte.