Să nu ne izgonim din rai!

Mântuitorul ne-a spus, am ascultat duminică la Sfânta Liturghie, să nu ne mândrim cu postul nostru

Aflaţi la începutul drumului ce duce la Înviere, an de an ne gândim la ce ne aşteaptă în fiecare Post al Paştelui. Slujbele sunt diferite, veşmintele sfintelor lăcaşuri sunt cernite, oamenii se gândesc mai mult ca niciodată să se spovedească şi să se împărtăşească. Există şi o rugăciune a Postului Paştelui, cea scrisă de Sfântul Efrem Sirul, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele“, o rugăciune - examen de conştiinţă şi moment de pocăinţă. Ne regăsim cu toţii în acele cereri, prin care ne dorim să fugă de la noi „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert“. Şi, în contrapartidă, să fim binecuvântaţi cu „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei“. Vrem să fugă de la noi ceea ce ne izgoneşte de la Dumnezeu sau, de fapt, cele care ne fac să ne izgonim de la Dumnezeu. Căci nu Tatăl cel din ceruri este Cel Care ne scoate din comuninuea cu El, ci noi, din voinţa noastră slăbită, alegem asta. Ieri ni s-a pus în faţă icoana izgonirii lui Adam din rai. A fost modul în care Biserica a ales să ne facă să înţelegem că Adam ne reprezintă pe noi şi că izgonirea este alegerea noastră, că raiul fusese pregătit pentru noi, iar iadul doar pentru diavoli; că, în ciuda părăsirii fericirii paradisiace, Hristos ne aşteaptă cu nerăbdare plină de iubire. „Soarele razele şi-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-au schimbat; munţii s-au înfricoşat; dealurile s-au cutremurat, când s-a închis raiul“ (Slava de la Litie din Triod), întreaga creaţie suspină după ce a pierdut. Dar de ce a pierdut Adam raiul? Pentru că nu a ascultat, ştim cu toţii. Şi de ce nu a ascultat? Pentru că a dorit să fie ca Dumnezeu, pentru că s-a mândrit şi a crezut că poate fi ca Dumnezeu. Mântuitorul ne-a spus, am ascultat duminică la Sfânta Liturghie, să nu ne mândrim cu postul nostru. Să fim discreţi şi în ceea priveşte efortul nostru ascetic şi, în general, în viaţă. De aceea, a îndemnat la nealipirea de bunurile pământeşti care atrag nu numai molii, rugină şi hoţi, ci şi invidii. Şi, mai ales, de aceea a îndemnat, în deschiderea pericopei de duminică, să iertăm tuturor toate, pentru a fi şi noi iertaţi, la rândul nostru, de Părintele ceresc. O concluzie logică ne face să credem că esenţială în pregătirea postului este împăcarea... cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine. Mântuitorul vrea pace şi înţelegere între noi. „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu“ (Isaia 58, 6-8).

Iată răspunsul, foarte clar, la întrebarea celor care nu ştiu cum să postească. Iată cum pot, nu să se izgonească, ci să alerge spre rai.

Să nu mai judecăm atitudini, opţiuni, optici. Să ne aplecăm mai mult spre sfârşitul nostru pământesc decât spre sfârşitul acestei lumi.

„Sfârşitul stă la uşă; nu ştim dacă nu cumva în generaţia noastră vor lua sfârşit toate cele ale noastre, va veni ziua cea înfricoşătoare şi se va arăta dreapta şi înfricoşătoarea judecată. Cea mai mare parte din semnele sfârşitului lumii s-au împlinit. Nu vezi semnele? ... Chiar dacă nu va veni acum sfârşitul lumii, dar sfârşitul fiecăruia, bătrân sau tânăr, bate la uşă.“

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XX-a, Împotriva iubitorilor de argint, Omilii la Matei)