„Să postim post primit, bineplăcut Domnului“

Sănătatea este unul dintre marile daruri cu care suntem înzestraţi de Bunul Dumnezeu noi, oamenii. Din păcate, numai când aceasta este ştirbită de vreo boală ori neputinţă, abia atunci ne dăm seama de adevărata ei valoare. De aceea, una dintre datoriile noastre elementare ar fi să ne păzim mai ales de abuzuri, ţinând seama de străvechea şi venerabila virtute numită cumpătare.

Postul nu este altceva decât o cumpătare continuă, dar şi când nu ne aflăm în perioada postului propriu-zis trebuie să fim cumpătaţi, şi nu doar la mâncare. Măsura înţeleaptă se recomandă şi în respectarea postului, care este nu numai un extraordinar mijloc de păstrare a sănătăţii, ci mai ales o poruncă dumnezeiască. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă: „Pentru că primii oameni n-au respectat postul, au fost daţi afară din rai; noi trebuie să-l respectăm ca să putem intra iarăşi în rai“.

Pentru destui creştini, postul este o bucurie, pentru alţii însă, postul este o povară. Iar altora postul le este indiferent, motiv pentru care îl consideră de-a dreptul inutil.

Dar de ce oare postul - recomandat nu numai de toate religiile lumii, ci chiar şi de ştiinţă şi medicină - nu este primit cu bucurie de toţi? Răspunsul este simplu: pentru că unii oameni înţeleg prin post un fel de chin, o autoflagelare fără rost şi consideră că aceia care rabdă de bunăvoie de foame îşi slăbesc în mod deliberat puterea de muncă, au permanent ameţeli şi sunt expuşi foarte uşor la îmbolnăviri. Oare numai la atât să se reducă postul creştin? De fapt, ce facem atunci când postim? Întâi şi întâi ne înfrânăm de îmbuibarea cu mâncăruri consistente - în cazul bolnavilor numai de la unele - şi băuturi, dar şi de toate cele lumeşti, „de poftele cele rele“. De ce face creştinul toate acestea? Pentru ca rugăciunea să-i fie bineprimită, să ajungă mai lesne la Dumnezeu, iar Acesta să-i fie milostiv.

Postul nu se rezumă la o simplă dietă fără carne, lactate şi ouă, el este un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă şi, implicit, un mijloc de mântuire. Dar, în acelaşi timp, este vorba şi de cinstire adusă lui Dumnezeu, pentru că postul înseamnă şi jertfă. O renunţare de bunăvoie la ceva care îţi este îngăduit. Numai că e un alt fel de renunţare, una izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Creator.

Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, o datorie cuprinsă în Porunca a doua a Bisericii. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, se cuvine să ne silim a ne curăţa şi sufletul, petrecând mai mult timp în rugăciune şi pocăinţă. Postul întreg, adevărat şi desăvârşit este numai atunci când cel trupesc se îmbină cu cel sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mâncare şi, totodată, de purtare.

Iată ce ne îndeamnă Biserica, prin cântările ei din slujbele Postului celui Mare: „Să postim, post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bineprimit“. „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine... Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase…“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Mântuitorul Însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei. Şi tot El Însuşi ne învaţă cum să postim şi ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune. Posteau, de asemenea, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor. Sfinţii Părinţi laudă şi recomandă postul cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează“.

Să ne rugăm aşadar ca Bunul Dumnezeu să ne dea puterea de a posti cu rost şi cu folos, pentru a-L putea primi cum se cuvine în altarul inimii noastre pe Hristos Cel Înviat din morţi, cu acea deopotrivă strălucitoare şi smerită bucurie, care îi şade atât de bine oricărui bun creştin.