Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Să vezi şi să nu crezi
De multe ori ne surprindem privind parcă prin obiecte, fie ele animate sau nu. Dacă am vedea un ce dincolo de ele, tot am avea o scuză. În realitate, când ni se întâmplă asta, umblăm mai degrabă cu capul în traistă: nu vedem nimic. Şi totuşi, când noi înşine suntem luaţi drept carcase goale, sensibilitatea rănită se revoltă, ne simţim cel puţin stingheriţi, dacă nu de-a dreptul călcaţi în picioare. Existăm în măsura în care suntem percepuţi, ni s-a înşurubat undeva în minte acest loc comun. Dar uităm că fiecare e îndreptăţit să gândească aşa şi cântărim cu ocaua dublă, una pentru noi înşine şi alta pentru celălalt.
Aşa se face că ne găsim în situaţii paradoxale în care, deşi suntem faţă către faţă, nimeni nu vorbeşte nimănui, sau e un dialog al surzilor, fiecare fiind acaparat fie de a urmări narcisic firul propriului discurs, fie de a coace compensator replici memorabile. Dacă viaţa ni s-ar aşeza cuminte în paranteză în astfel de momente, n-ar fi nici o pierdere, dar lucrurile sunt departe de a sta astfel... Care să fie mecanismul prin care ratăm prezenţa ca stare autentică, nemaireuşind să stabilim un raport cu celălalt? Dacă toate drumurile duc la Roma şi dacă, în viziune creştină, totul se bazează pe credinţă, poate că undeva în această zonă e de explorat. Poate că atunci când îl vedem pe celălalt fără a-l vedea, adică fără a răspunde prezenţei sale prin prezenţă, încetăm să mai credem. Suntem într-o pauză de credinţă. Dacă am crede, privirea ne-ar fi proaspătă, oricâte grozăvii ni se vor fi proiectat pe retină. Am vedea lumea nu cu inocenţa copilului, dar cu generozitatea unui suflet ca al unui copil, a unui suflet care, fără spaime şi convulsii, se străduieşte să afle în miezul întunericului pâlpâirile luminii muribunde. Ne-am curăţi ochiul de paie şi bârne reale, introiectate sau proiectate. Forţa credinţei ne-ar transforma dintr-o specie obişnuită să judece într-o specie obişnuită să perceapă. Am renunţa să mai fim judecători, I-am lăsa rolul acesta Judecătorului real şi am începe să vedem, dar să vedem cu toate simţurile, cu tot sufletul, cu toată fiinţa: adică să înţelegem. Şi să iertăm... dar aşa ceva cere lucru cu sine, or, efortul de autoşlefuire nu ne încape niciodată pe lista de priorităţi, nici măcar undeva mai la coadă. Altele sunt mai importante: de pildă, să începem prin a judeca şi să sfârşim prin a ne erija în adevăraţi justiţiari, preferând să spargem capete cu dreptatea noastră decât să ne lăsăm dreptatea să umble cu capul spart până şi-o găsi Tămăduitorul...
.jpg)
