Sacrificiu şi schimbare

Anul acesta se pare că ne va fi testată capacitatea de a proba cât de sinceri suntem cu noi înşine şi cu alţii în faţa unei situaţii de criză certe. Ne aflăm înaintea unei probe a realităţii prin care vom vedea dacă ne-am însuşit sau nu până la capăt două virtuţi creştine, aceea de a nu judeca şi aceea de a te sacrifica pentru celălalt.

Poate că mulţi nu înţeleg de ce este nevoie mai întâi de a nu judeca pentru a te sacrifica pentru celălalt. Teoretic, cele două sunt distincte şi ne putem imagina o persoană care nu judecă pe nimeni, dar nu se sacrifică pentru nimeni şi o persoană care judecând pe toată lumea reuşeşte să se sacrifice totuşi pentru alţii. În realitate este foarte greu ca judecând să te sacrifici, pentru că judecând mereu te îndreptăţeşti pe tine şi îl osândeşti pe celălalt, iar a te sacrifica tu cel corect pentru cel incorect ar fi mult prea mult. Poţi să te sacrifici pentru cel mai dezavantajat, pentru cel care a avut o mare neşansă, dar pentru cel incorect…

Problema noastră acum este de a trece printr-o situaţie de criză făcând sacrificii în condiţiile în care în prealabil nu s-a făcut dreptate. Cât timp toată lumea era îndestulată, sau părea că este îndestulată şi că are şanse să ajungă destul de repede şi mai îndestulată, problema dreptăţii nu se punea deloc, sau se punea declarativ şi emfatic, fără a fi internalizată. Acum ni se cere să facem sacrificii, pentru că aşa e bine, e corect sau oportun pentru noi toţi, dar cum am putea accepta acest lucru când ştim că nu noi, ci alţii sunt vinovaţi de situaţie, când alţii au cules beneficiile incorectitudinii lor, şi acum vor ca noi toţi să suportăm solidar pierderile. Şi culmea, argumentul este că aşa ar fi creştineşte să ne sacrificăm toţi cei deja sacrificaţi. Poate pentru că avem antrenamentul sacrificiului, nu ne e greu să o mai facem o dată sau de mai multe ori. Mai bine să sufere cei deja învăţaţi cu suferinţa.

Unde greşeşte acest argument este în presupunerea că sacrificiul este un bun în sine, că un creştin trebuie să se sacrifice oricând şi oriunde pentru orice. Acest lucru nu este adevărat, sacrificiul creştin are sens doar în lumina adevărului şi a dreptăţii dumnezeieşti, nu se face de dragul sacrificiului. Un creştin este gata de a se sacrifica atât timp cât prin sacrificiul său adevărul este afirmat şi dreptatea restabilită. Dar a te sacrifica pentru a acoperi greşelile altora care aveau datoria să nu greşească, şi nu pentru a restabili o situaţie dreaptă, ci pentru a le permite să comită mereu aceleaşi greşeli este o situaţie care nu are nimic de-a face cu sensul sacrificiului creştin.

În plus, sacrificiul este personal şi voluntar nu este niciodată rezultatul unei decizii din afara persoanei. Altfel nu mai vorbim de sacrificiu, ci de constrângere. Iar dacă la nivel personal putem fi dispuşi să acoperim greşelile greşiţilor noştri, la nivel instituţional e de datoria noastră să face în aşa fel încât să îmbunătăţim mai întâi instituţiile şi apoi să ne sacrificăm pentru a şti de fapt pentru ce ne sacrificăm. Una este a judeca oamenii şi alta instituţiile. Cum avem datoria să lucrăm în toate ca pentru Dumnezeu după spusele Sf. Apostol Pavel, şi în ceea ce priveşte instituţiile ar trebui să lucrăm ca pentru Dumnezeu, adică să vedem ce este strâmb şi să îndreptăm ce stă în puterea noastră să îndreptăm. A acoperi strâmbătatea nu este o virtute aici, ci un mod de a-l păcăli pe Dumnezeu că se poate şi aşa. Adevărul este că nu se mai poate şi aşa şi ştim toţi acest lucru. A nu judeca în raport cu acest lucru înseamnă a nu-ţi face datoria, iar pentru că nu ţi-ai făcut datoria vei fi tu la rândul tău judecat de Cel care S-a sacrificat tocmai ca noi să putem sta drept să judecăm şi să schimbăm în bine ceea ce merge rău.