Sadoveanu și hagiografia

Pe lângă sărbătorile religioase adu­că­toa­re de binecuvântate bucurii și daruri, luna octombrie înscrie în calendarul cultural al nației române date memorabile. Mă gândesc la zilele de: 6 octombrie 1901, când s-a născut Petre Țuțea; 14 octombrie 1853 - nașterea lui Ciprian Porumbescu; la 26 octombrie 1673, când se năștea Dimitrie Cantemir; la 29 ale lunii - nașterea pictorului și graficia­nului Alexandru Steriade; la 30 octombrie, ziua în care a venit pe lume pictorul Gheorghe Tattarescu, cel are a pictat „maica bisericilor din Moldova”, Catedrala Mitropolitană din Iași. Tot într-o zi a lui Brumărel, 19, anul 1961, se stingea din viață romancierul Mihail Sadoveanu, la vârsta de 81 de ani. Cu acest prilej mi-am propus să evidențiez o latură din vasta sa operă, preocuparea scriitorului pentru li­teratura religioasă.

Controversat pentru unii, apreciat de alții, Sadoveanu ră­mâ­ne o valoare inegalabilă a culturii naționale. Pe lângă variatele sale cău­tări, Sadoveanu s-a dovedit un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, precum și al multor scri­eri religioase, arătând încă din anii tinereții o admirație deo­se­bită pentru Proloage sau Viețile Sfin­ților, pe care, așa cum bine ob­ser­va scriitorul, „înaintașii noș­tri le citeau cu multă râvnă în cea­surile durerilor lor”. De aceea, cu trudă și veneraţie față de vie­țile celor proslăviți de Dumnezeu cu darul sfințeniei, romancierul a surprins pe toată lumea pu­blicând la editura Cartea Ro­mâ­nească, în 1924, volumul hagio­grafic „Spre Emaus”.

Dragostea pentru biografia ­unor sfinți, repovestită într-un limbaj de o rară frumusețe, s-a făcut simţită și în alte scrieri: `Sfin­tele amintiri” (1926), un fel de continuare a celei dintâi, apoi „Istoria Sfinților Varlaam și Ioasaf de la India”, apărută în 1930. Toate acestea au fost reașezate sub teascul tiparului în 1947, primind un nume generic: „Legende sfinte”. Trebuie să precizez un lucru extrem de important legat de titlul cărții ales de autor: sintagma aceasta - „legende sfinte” - își are originea în expresia „legenda aurea” (sau „legenda sanctorum”), consacrată, încă din Evul Mediu, ca denumind „o culegere de scrieri cuprinzând viețile sfinților” și nicidecum anumite basme ori poves­tiri inventate de mintea omului, cum în mod obișnuit s-ar putea înțelege prin noțiunea de legendă.

De remarcat că în ediția operei sadoveniene îngrijită de Constantin Mitru și apărută în anii 1950-1973, lucrările amintite au fost excluse din motive lesne de înțeles. După aproape jumătate de veac, în 1993, cartea a văzut din nou lumina tiparului, de data aceasta la Editura Trinitas, cu titlul „Spre Emaus”, ediție îngrijită și prefațată de Petru Ursache, conținând o frumoasă predoslovie semnată de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania.

Volumul la care fac referire conține câteva biografii ori fapte minunate din viața unor sfinți, între care Evangheliștii Luca și Ioan, probabil datorită prețuirii pe care Sadoveanu o acorda textelor celor două Evanghelii alcătuite de ei. Nu știu criteriul care a stat la baza selectării celorlalți, având în vedere că „Viețile Sfinților” în douăsprezece volume conțin foarte multe nume de oameni plăcuți lui Dumnezeu. Autorul afirma acum 91 de ani, când tipărea primele scrieri din cartea cu pricina, că la baza selecției a stat „un criteriu literar și dramatic”. Parcurgând sfintele istorisiri din operă, am constatat că romancierul a zăbovit cu precădere asupra vieții mucenicilor. De ce? A fost, probabil, influența cuvântului Mântuitorului Hristos: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Mihail Sadoveanu a ales prezentarea vieții mai multor mucenici (Sfânta Muceniță Anastasia Romana, Sfântul Mucenic Alexandru Cărbunarul, Sfântul Longhin Sutașul, Sfânta Cecilia), deoarece martirii sunt numiți "biruitori" (învingători), cu toate că au murit cu trupul. Prin moartea lor au arătat că au iubit mai mult pe Hristos și prin jertfa lor au învins duhul păcatului, al egoismului, al violenței şi al răutății. În martiri, viața biologică devine una teologică, latura posesivă a vieții se transformă în dăruire de sine, elanul solidarității înlocuiește simțul conservării, iar teama de moarte se preschimbă în arvună a Învierii.

Cititorul mai regăsește în cuprinsul scrierii pe Sfântul Andronic cu soția sa Atanasia. Mi se pare interesantă alegerea unui cuplu care a bineplăcut lui Dumnezeu. Fin observator al vieții familiale, Sadoveanu - el însuși un familist convins, tată a 11 copii - a nutrit credința că familia întemeiată după porunca Domnului constituie o cale de agonisire a mult râvnitei mântuiri. Pe aceeași linie gândind, întâlnim și viața unor monahi (Cuviosul Roman cel Smerit și Cuvioasa Pelaghia), literatul sugerând astfel un alt drum spre Cer, mo­nahismul.

Având în vedere toate acestea, am convingerea că parcurgerea acestui volum, pe care-l puteți găsi doar în biblioteci și anticariate și pe care nădăjduiesc a-l vedea tipărit cât mai curând într-o nouă ediție, este bine-venită pentru a reîntregi chipul lui Mihail Sadoveanu, dar și spre a reconstitui monumentala sa operă literară - o imensă carte unde a strâns cu adâncă dragoste toată credința și frumusețea neamului nostru românesc.