Sălaşul Sfintei Vineri

Ajung aproape noaptea la Hoffaker, un cătun situat la 15 kilometri de Freiburg, unde şi-a stabilit reşedinţa profesorul Paul Miron. Pentru mine această opţiune nu-i defel întâmplătoare. Regăsesc în locul acesta ceva din molcoma ondulare colinară a  ţinutului Fălticenilor, unde sunt izvoarele  acestui cărturar român pribegit în Germania la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Pajişti şi pâlcuri de pădure cât cuprinzi cu ochii, presărate cu ocoale şi case singuratice, se înfăţişează dintr-odată privirii. Unele gospodării se înşiruie pe aţa unor drumeaguri  suitoare, altele, nu multe, se adună în strânsuri măsurate. Acareturile din piatră şi lemn, zvelte, săgeată către înaltul cerului. Toate aceste tocmiri, case şi adăposturi pentru animale sunt curate şi solare. Oamenii locului  se ocupă îndeosebi cu creşterea vitelor pentru carne şi lapte. Miroase la Hoffaker înţepător a bălegar. Doamna Elsa, soţia lui Paul Miron şi ucenica lui spirituală la Catedra de românistică a Universităţii din Freiburg, se simte uşor jenată şi îşi cere, cu delicateţea ce-i este caracteristică, scuze şi îmi explică ce s-a întâmplat. Fermierii au împrăştiat azi gunoiul pe păşuni. E tradiţionala îngrăşare de primăvară cu gunoiul de grajd de peste iarnă, sursă sigură a unei recolte de iarbă bună la gust şi îndestulătoare cantitativ. Îi mărturisesc că nu mă deranjează, că sunt obişnuit, că izul acesta mă întoarce în timp, acasă, în curtea casei noastre de la Fălticeni, unde în spatele şurii dospea bălegarul vacii pe care o creşteau părinţii mei ca să avem cu ce ne înfrupta în acele vremuri de sărăcie lucie.

Casa familiei Paul Miron de la Hoffaker îmi răscoleşte, la rându-i, amintiri ale acelui timp îndepărtat. Dulapurile ţărăneşti din odăi, laviţele din scândura groasă, tăiată cu barda, poliţele de sub grinzi, cergile şi covoarele bătrâne, testimonii ale unei civilizaţii imemoriale au fost cumpărate şi aşezate în locuinţă ca nişte altare de demult de cei doi preţuitori ai lucrurilor vechi dintr-o Românie pe cale de dispariţie şi o Spanie şi Germanie ale vremurilor de mult apuse. Nu doar mobilierul casei e de când lumea şi pământul, ci întreaga ambianţă a acestui neobişnuit habitat. Nu e vorba de o atmosferă prăfuită, ci de una care transcende un timp anume, aspirând să atingă eternul.

De cum am suit în mansarda clădirii Primăriei din Hoffaker, în care profesorul şi doamna lui au amenajat cuibul, un tărâm unde să vieţuiască, dar şi să primească prietenii români din ţară şi de pretutindeni, m-am simţit mai aproape de cer. Odaia unde dorm a găzduit de-a lungul timpului lume câtă frunză şi iarbă. Nume mari şi mai mici au fost primite aici cu inima deschisă şi cu dragoste. Mi se pare că mă aflu în sălaşul Sfintei Vineri. Nu doar vocea puţin stinsă, dar dulce, a profesorului, nu numai vorbele lui pline de înţelepciune, bunătate, cuvintele sale tămăduitoare îmi evocă sălaşul cel sacru al Sfintei Vineri, ci şi curăţia sufletească a casei şi toposului. Ironia muşcătoare şi rafinată a profesorului, care colorează inspirat taclalele noastre germano-moldoveneşti, nu-i amestecată cu pic de otravă, cum se mai întâmplă la unii semeni de-ai noştri, ci-i miere mirosind a toate florile pământului.

Dimineaţa, când mă trezesc, percep mai bine de la înălţimea balconului, aflat chiar sub şarpanta casei, măreţia locului. În acest luminiş de la poalele muntelui şi pădurilor se răsfaţă gospodării prospere, frumoase, cochete, totodată. Sunt proprietăţile unor oameni cu o bunăstare materială, care ştiu să robotească, dar să se şi bucure de viaţă. E un tărâm al tihnei, al păcii. Această stare e rodul armoniei şi echilibrului cadrului natural şi, în egală măsură, fructul lucrării întemeietoare a trăitorilor aici. Muncitori, ataşaţi trup şi suflet ţinutului lor, aceşti vieţuitori sunt oameni ai prezentului, însă strâns legaţi de tradiţia atât de bogată a seminţiei căreia îi aparţin. Mai în fiecare curte se găseşte o capelă. Singurătăţile în care muntenii de aici îşi duceau viaţa odinioară, rupţi de lume de multe ori, nu le îngăduiau să ajungă în fiecare zi de sărbătoare la slujbă într-o biserică a comunităţii. Aveau în ograda lor o capelă unde se rugau pios când împrejurările impuneau să rămână acasă. O fac şi cei de azi, ducând mai departe nu numai o tradiţie, ci şi conservând esenţa unei comunităţi, în afara căreia nu poate exista durată. Aici, unde cerul pare mai aproape, omul are impulsul natural de a ridica mai des privirile către cupola de deasupra lui. Conectaţi la tot ceea ce reprezintă civilizaţia contemporană, aceşti locuitori desfid frivolităţile de tot felul. Muntele, se vede, impune o sobrietate cumpănită şi o rigoare morală mai accentuată. Lumea în care-şi duc viaţa aceşti munteni la sfârşitul secolului al XX-lea este cea mai avansată cu putinţă, dar ei n-au întrerupt deloc legătura cu tradiţia. Îndată după război, îmi povesteşte profesorul Paul Miron, modul de trai în comunităţile ţărăneşti de aici era foarte asemănător cu cel din părţile muntelui de pe la noi. Atunci, odată cu banii americani ai planului Marshall, care au stat la dispoziţia Germaniei de Vest din 1948, guvernul german a îndreptat multe resurse şi spre zonele rurale, urmărind să dea altă faţă agriculturii şi  să ridice standardul de viaţă al sătenilor. N-a lăsat lucrurile la întâmplare, ci s-a preocupat ca acest capital să fie cât mai cu folos investit. A format echipe de specialişti şi i-a trimis în sate ca să-i înveţe pe practicanţii agriculturii tradiţionale să-şi remodeleze activitatea şi să-şi emancipeze existenţa diurnă. Creşterea animalelor s-a transformat relativ repede într-o îndeletnicire cu valenţe industriale. Exemplarele din rase de elită, pe care crescătorii le-au primit, sistemele de exploatare mecanizată ce-au fost puse în operă au schimbat din temelii zootehnia germană, inclusiv cea din Munţii Pădurea Neagră. Laptele şi carnea au început a se produce în cantităţi mai mari şi cu randamente superioare, ceea ce-a generat, fireşte, şi mai multă bunăstare.

Hoffaker e un cătun risipit ca o turmă de oi la păscut pe coline dulci, luminoase, lucioase ca o crupă de armăsar de rasă. Sunt colnicele ce-mi amintesc izbitor de molcomele dealuri fălticenene. Profesorul Paul Miron împărăţeşte aici ca într-un jilţ, din care, stând şi cugetând, parcă izbuteşte să privească peste deal până acasă la dânsul, la Giuleştii natali din vechiul judeţ Baia. E aici ca şi acolo în sălaşul cuviincios al Sfintei Vineri. Profesorul nu poartă straie monahiceşti, dar în sufletul său s-a revărsat generos spiritul preacurat al acestei sfinţite făpturi a mitologiei sacre româneşti. Şi duhul se îmbrăţişează cu binecuvântata curăţie a locului unde-şi are acum profesorul cuibul vieţuirii. Mi-am amintit de toate acestea ca într-un vis la nişte ani de la trecerea profesorului Paul Miron, şapte la număr şi în curând, anul viitor, 90 de la venirea sa pe lume.