Salvador Dali: „Arta mea este o oglindire”

Nu mi-aș fi imaginat vreo­dată că voi scrie despre arta lui Dali în Ziarul Lumina. Dar după ce am văzut expoziția din București, acest blocaj mental s-a spulberat. Și asta din pricina faptului că am descoperit nenumărate elemente profund creștine în opera celui considerat iconoclast chiar față de arta tradițională, darămite față de arta religioasă, eminamente iconică.

În copilărie, printre nenumăratele cărți din biblioteca tatălui meu era și un album Dali. Editat în franceză, 100% color, format micuț, albumul acela mă fascina prin „neînțelesul” acelor imagini care erau oarecum clare în conturul lor, însă tulburate în logica, în funcționalitatea expusă privirii. Bunăoară, o girafă în flăcări ce i-ar putea sugera unui copil care o privește insistent, zile la rând? Sau un ceas care se scurge, se prelinge într-o dureroasă încremenire? Ca untul la soare, așa se topeau cifrele și limbile cadranului, făcând timpul să stea pe loc și, odată cu el, inima copilului care privește apocalipsa lui Cronos - cel mai tânăr dintre zei... Dar seturile de cârje care susțin oameni fără cap, ori melcii care mână pe valuri, călăriți de îngeri pripiți? Toate aceste imagini, compuse cu forță intuitivă și culoare stridentă mă urmăreau, mă frământau, mă intrigau.

Am „uitat” de Salvador Dali și de arta lui până mai ieri, când am pășit pragul expoziției din Centrul vechi al Bucureștiului, de la fostul han Gabroveni - impecabil restaurat și transformat în centru expozițional - care funcționează acum sub egida Arcub. În pofida biletelor destul de piperate ca preț (200 de lei doi adulți și un copil), experiența a meritat din plin efortul de vizitare - vreo 7 săli, în total, cu multă lume prezentă în acea duminică la prânz. Iar pe mine m-au fascinat sculpturile artistului catalan, de o forță tridimensională extraordinară, combinată cu gingășia șlefuirii materialelor, dar și cu atenția excesivă pe detalii. Materialele (piatra sau metalul, uneori prețios) curgeau, se prelingeau în formele date, parcă atunci erau turnate. O prospețime a siluetelor, o tinerețe a exprimării, un entuziasm al modelajului - toate fascinează. Iar temele sunt dintre cele mai serioase cu putință: Dansul timpului, Sf. Gheorghe și dragonul, Înger suprarealist, Femeia timpului etc.

Dintre toate, m-aș opri la sculptura „Sfântul Gheorghe și dragonul”, motiv care apare recurent în arta lui Dali, inclusiv în desene și picturi. Realizată mult după reîntoarcerea sa la credința creștină în 1948 (catolicism, în speță), an în care marele artist a revenit în Europa după un exil autoimpus în SUA, această serie de sfinți victorioși întrupează deopotrivă spiritul cavaleresc al Occidentului de ev mediu, dar și un mesaj biografic propriu. Știm că Dali a „peregrinat” prin mai multe mișcări artistice (a fost chiar „alungat” din curentul suprarealist de către André Breton), însă atașamentul său stilistic este unul de factură clasică, paradoxal, în totală opoziție cu încărcătura ideatică a conținutului. Desenul riguros, precis, clasic - repet! - al formelor este armonizat sau dimpotrivă, violentat, agresat cu tenebrele insondabile ale psihicului uman, ale unui imaginar dezlănțuit, ale unor maladii sufletești imposibil de ținut în frâu. Cu toate acestea, frumusețea formei biruie sau măcar îmblânzește magma ideatică, magmă care fierbe asiduu debordând de multe ori chiar marginile lucrărilor sale.

Reîntorcându-ne la Sfântul Gheorghe, remarcăm limba dragonului care are forma unei cârje (simbol al neputinței) și aripile balaurului care sunt ca vâlvătaia unui foc aprig, „îmbrățișat” de copitele calului cabrat al sfântului. Acesta călărește fără șa, este una cu animalul care are parcă o forță îngerească, iar pieile celor două fiare se ating: una solzoasă, aspră, neplăcută, iar alta calină, netedă, prietenoasă. Coama calului pare și ea în flăcări, însă sunt flăcările siguranței victoriei, nu sunt flăcările disperate ale balaurului; finalmente, calul călărește și supune șarpele, iar sfântul dă lovitura de grație, ca un matador iscusit. Capul Sfântului Gheorghe poate fi capul oricărui voinic ager și determinat, mai ales că în spate tânăra domniță îi salută biruința. Piesa de excepție te pune pe gânduri, ți-l scoate pe Sfântul Gheorghe din legenda sa punându-l la treabă, la efort fizic cumplit, astfel că lancea lui înfiptă în botul dragonului îl fixează pe acesta în pământ. El și calul pare că vor zbura mai departe, în urma lor rămânând zvârcolirile fiarei și gestul de rămas-bun descumpănit al tinerei domnițe. Așa sunt cavalerii: nestatornici și înflăcărați, pendulând între cer și pământ, între viață și viață fără de sfârșit.