Samarineanca şi puterea de schimbare a vieţii

Părinte, trebuie să faceţi mai multe, să vorbiţi mai mult, să fiţi mai convingător, să aduceţi oamenii în Biserică." Cu siguranţă, majoritatea clericilor au auzit acest îndemn, acest sfat oferit cu generozitate şi dragoste de credincioşi care doresc să impulsioneze activitatea misionară a slujitorilor altarelor. Nu poţi să nu te bucuri de sfânta lor dorinţă, dar te întrebi, mai mult sau mai puţin timid, cât poţi face tu de fapt? Cât contează străduinţa ta, în comparaţie cu infinitul dumnezeiesc ce schimbă vieţi, inimi, socoteli eronate?

Un posibil răspuns la această chestiune ne este sugerat de pericopa citită în Duminica a V-a după Paşti, Duminica Samarinencei (Ioan IV, 5-42). Relatarea întâlnirii dintre Mântuitorul Hristos şi femeia din Sihar, un text mai amplu decât de obicei (are 38 de versete), este prilejul abordării unor problematici esenţiale pentru vieţuirea creştină, cum ar fi rugăciunea, timpul convertirii sau oportunitatea discuţiilor inter-confesionale şi interreligioase.

Într-o palmă pustie din Samaria, la fântâna lui Iacov, Iisus, însetat, întâlneşte o femeie venită să scoată apă. Dialogul este spumos, depăşind graniţele aşteptate pentru o conversaţie între o femeie de neam străin cu un trecut moral sinuos şi un bărbat iudeu, drept şi cu renume de profet. Deschiderea arătată de Hristos în acest moment este surprinzătoare, dar binefăcătoare. El nu se împiedică de prejudecăţile vremii care îi interziceau o astfel de întrevedere ("Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii" - v. 9), ci, mai mult, pare că o caută, că venise timpul pentru propovăduirea Evangheliei Sale acolo şi pentru primirea acestei veşti bune. Desigur că nu putem concepe ideea de coincidenţă în privinţa acestei întâlniri. Femeia aceea, impetuoasă, fermă, cu replică, stă cu mândrie în faţa lui Mesia, îi răspunde şi îl întreabă cu eleganţă şi ascuţime a minţii. Mântuitorul apreciază comportamentul celei din faţa Lui, nu este deranjat de felul în care aceasta se duelează verbal în dogoarea Samariei ("Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?" - v. 9; "Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?" - vv. 11-12). Am putea spune, dacă urmărim cuvintele femeii, că ea este neîncrezătoare, dacă nu chiar potrivnică la început. Ea are credinţa ei, ideile ei, argumentaţia ei. Cu toate acestea, când Domnul îi vorbeşte de apa vieţii, de închinarea în duh şi în adevăr, ea lasă deoparte mândria certitudinilor sale şi se deschide spre învăţătura oferită de Iisus. A înţeles că apa pe care o băuse până atunci era apă moartă, una care exprima nu doar doctrina greşită a locuitorilor acelei regiuni, ci şi limitele vieţii ei. O viaţă trăită în păcat, eroare şi chiar singurătate ("Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat" - v. 18). Aici este un exemplu extraordinar oferit de această pericopă. Puterea ei de a accepta superioritatea unor noi precepte, a unui nou mod de viaţă trebuie promovată ca pildă pentru cei care spun că poţi convinge pe alţii. Neputinţele, limitele, slăbiciunile noastre ne indică şi ne invită mai degrabă să spunem că noi putem crea doar contextul convertirii. Putem chema la fântână, putem discuta, putem enunţa argumente, dar cuvântul decisiv, de fapt, stropul decisiv vine de Sus. El schimbă inima omului şi îl face să primească Evanghelia. Încredinţarea că omul s-a schimbat vine din entuziasmul şi euforia care acoperă simţirile sale ("Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate" - v. 28). A uitat de alte griji, şi-a schimbat ierarhia valorilor, a vrut să spună, să se bucure. Ea nu a promis că va face ceva, că se va schimba. Ea se schimbase, făcea, era deja pe drum. Un drum care a făcut din agera samarineancă o celebră anonimă a Sfintei Scripturi.