Samarineanul creştin

Săptămâna a început cu lecţia fundamentală a Samarineanului milostiv. Aceasta constituie un centru iradiant al întregului an bisericesc curent, marcat, cum se ştie, de preocuparea pentru terapia sacramentală şi duhovnicească. Un gest impresionant, definitoriu pentru întregul edificiu al moralei creştine. Episodul evanghelic, de o putere pedagogică inedită, trasează, aşadar, profilul creştinului autentic: nerobit de prejudecăţi, deschis, altruist, atent, milostiv şi practic. Prima trăsătură mă cheamă la câteva reflecţii etice, cred necesare. Mesajul hristic de faţă trebuie corelat cu cel despre prioritatea indiscutabilă a vindecării omului chiar şi în zi de sabat sau cu cel al abolirii prescripţiei oarbe cu privire la spălarea mâinilor, fixisme fariseice cărora Mântuitorul le aplică logica dumnezeiască a esenţialului lăuntric. Aşadar, în gândirea divină primează omul, fiinţă în care chipul suferă de întuneric şi boală, iar inima lui se cere vindecată înainte de toate. Acestor valori mântuitoare, noi, cei a căror mare problemă a fost şi rămâne capacitatea de a înţelege cu adevărat gândul Lui, le adăugăm adesea detalii interpretative, reguli şi instanţe obtuze. Ne place să problematizăm pe lângă miezul axiologic al lucrurilor, să inventăm cazuistici şi, în cele din urmă, să nuanţăm adevărul, denaturându-l. Învăţătorul evreu care iniţiază dialectica prin "Ce să fac pentru a moşteni viaţa de veci?" şi o continuă cu "Cine este aproapele meu?" se dovedeşte, ca de altfel toată tagma pe care o reprezenta, un astfel de căutător greşelnic al adevăratei filantropii. Asemenea lui, tot cu intenţie necurată, teoclaştii zilelor noastre chestionează beneficiul educativ al icoanelor sfinte asupra conştiinţei copiilor sau, dacă-şi văd această primă tentativă zădărnicită, încearcă să anuleze, sub masca unei argumentaţii sofistice, până şi vorbirea despre Dumnezeul creştin în şcoli. Dar, pentru că mi-am motivat aceste rânduri cu libertatea faţă de prejudecăţi şi instincte revanşarde, vreau să-i consider, în tonul paradoxal al lui Paul Evdokimov, "complici la har", adică oameni care, tocmai prin negativitatea lor, devin mijloace ale puterii lui Dumnezeu. Dacă un discurs care te întreabă, fie şi tendenţios, despre Dumnezeu, trezeşte în tine un fel de evlavie misionară care te îndeamnă să speri că vei aduce totuşi acea inimă în solul Evangheliei, unul care nu numai că Îl neagă pe Dumnezeu, dar Îl şi reprimă, te situează în faţa chemării de a dovedi, de data aceasta numai prin viaţă şi caracter, dinamica Providenţei. De aceea sunt sigur, atât cât îmi este dat de Sus, că le pot fi şi lor "samarinean", dacă va fi nevoie.