Samarineanul, disprețuit, dar în realitate vrednic de admirație

Evanghelia Duminicii a 25-a după Rusalii, în Pilda samarineanului milostiv, ni-L descoperă pe Preamilostivul Dumnezeu, Care arată milostivirea Sa față de toți, fie că sunt buni, fie că sunt răi. El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5, 45).

Evanghelia ne spune că un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Luca 10, 25)

Ce am putea spune despre un astfel de om, care dorește să trăiască veșnic și caută calea? Desigur, că este vrednic de laudă. Deși cel care a întrebat lăsa să se creadă că are această dorință, ea nu se afla în sufletul său. Învățătorul de lege, bazându-se pe inteligența sa și considerând că știe Legea, dorea să-L prindă în cuvânt pe Mântuitorul și să Îl denigreze în fața mulțimilor, întrucât unii dintre ascultători credeau în El, dar alții I se împotriveau, nu primeau propovăduirea evanghelică, mântuitoare.

Dacă ar fi fost iubitor de învățătură, ar fi înțeles că poruncile date de Mântuitorul îi duc pe oameni la viața veșnică (cf. Isaia 1, 19-20). Milostivirea lui Dumnezeu situează oamenii pe planuri egale. Faptele şi raportarea la cuvintele dumnezeiești determină moștenirea vieții veșnice.

El nu căuta să se îndrepte, să progreseze spiritual prin dialogul cu Hristos, ci, așa cum ne spune evanghelistul, dorea să se arate pe sine drept, sau, într-o altă traducere, dorea să se îndreptă­țeas­că pe sine (Luca 10, 29).

Se considera deasupra tuturor, îi întrecea pe alții, fiind învățător de Lege. Îi judeca pe toți, dar nu era judecat de nimeni. Osândea, dar nu era osândit. Se considera mai virtuos decât toți, le poruncea tuturor, toți îl solicitau, dar el nu avea nevoie de nimeni. El nu credea că are pe cineva atât de aproape încât să-l iubească, ca pe sine însuși. Se considera singurul drept, bun, împlinit…

Mândru, plin de vanitate și nedrept, se îndreptățea pe sine crezând că face faptele Legii, dar atitudinea pe care o manifesta față de Mântuitorul, pe Care-l considera un simplu semen, dovedește adevărata valoare a omului care era lipsit de iubire, compasiune și sentimente nobile.

Virtutea cea mai înaltă se arată în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Iubirea față de Dumnezeu, manifestată din toată inima, din tot sufletul, apreciază lucrurile la valoarea lor adevărată, nimicește atașamentul față de lucrurile efemere, față de plăceri şi de slava deșartă.

După ce a fost lăudat de Mântuitorul, învățătorul de Lege considera ca neavând pe cineva aproapele. Părea de neîntrecut în ceea ce privește dreptatea sa. Aceleași gânduri avea și fariseul, care, zicând în Templul din Ierusalim: nu sunt ca ceilalți oameni, îi disprețuia pe alții arătând semeț către vameșul de alături.

Mântuitorul a rostit pilda care arată că un samarinean, străin de neamul iudeilor, a fost mai bun decât slujitorii de la Templu. Cei care slujeau în locul cel sfânt din Ierusalim au trecut pe lângă cel care se afla aproape mort, sau abia viu, cum se tâlcuiește în altă traducere. Nu simțeau nimic, nici untdelemnul dragostei nu l-au dăruit, nici n-au avut compasiunea și trăirea care toate le rabdă, toate le nădăjduiește, toate le crede, care nu cade vreodată…

Cel de alt neam a împlinit legea iubirii. Aproapele celui căzut între tâlhari l-a așezat pe asin, l-a dus în casa de oaspeți.

Oare ce va să însemne casa de oas­peți? Biserica, trup al lui Hristos, ale cărui mădulare sunt și neamurile care au lăsat închinarea la idoli și au venit către Hristos.

Samarineanul milostiv a avut o întâlnire cu conducătorul casei de oaspeți. Aceasta poate fi înțeleasă că a căutat înțelepciunea și învățătura apostolilor care au venit după stăpânul casei și apoi al Marilor dascăli întru ale teologiei. I-a dat doi dinari, când s-a întors în Ceruri, pentru a purta de grijă celui suferind, și a adăugat: Dacă vei mai cheltui ceva, când mă voi întoarce, îți voi da înapoi.

Hristos numește doi dinari cele două așezăminte: Legea veche și Evanghelia. Iar când se va întoarce Stăpânul, în ziua cea din urmă a istoriei umanității, vor spune cei care au primit dinarii: Doamne, doi dinari mi-ai dat și am câștigat cu ei alți doi dinari, cu care turma a sporit, iar Hristos le va spune acelora: Bine, slugă bună și credincioasă. Întru puțin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău.

Nici preotul, nici levitul nu au fost aproapele celui suferind, ci doar samarineanul s-a îndurat de el. Iisus i-a spus: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37). Deși era samarinean, disprețuit de nea­mul iudeilor, nu merita acest dispreț, de aceea ni se spune: Cu adevărat cunoaștem că Dumnezeu nu caută la fața omului, ci cel ce se teme de El și face dreptate din orice neam ar fi Îi este plăcut Lui (Faptele Apostolilor 10, 34-35).

Suntem îndemnați să ni-l facem aproape nu pe cel care este din același loc cu noi, ori de același sânge, profesie, pregătire intelectuală, ci iubirea și purtarea de grijă să lucreze către toţi frații noștri, nicidecum în baza altor criterii.

Milostivirea se arată a fi folositoare pentru cei care au trebuință de ajutor, iar noi ne folosim de ajutorul pe care-l oferim, fiind bineplăcuți înaintea Mântuitorului Hristos, Care ne învață: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40).

În ce privește omul care se cobora de la Ierusalim la Ierihon, putem înțelege că dumnezeirea înomenită în Ierusalim însemna viețuirea pașnică, întrucât Ieru­salim se traduce prin vedere a păcii sau cetatea păcii.

Ierihonul se află situat într-o vale, mult sub nivelul mării, asemănat cu viața pătimașă. A spus că se cobora, căci firea omenească pururi spre cele de jos se pleca și nu o dată, ci in toată vremea.

Căderea între tâlhari înseamnă permanenta luptă a demonilor cu noi. Demonii îi dezbracă pe oameni, înlăturând faptele bune, și îi rănesc cu rănile păcatului. Mai întâi ne lasă goliți de gândul cel bun și acoperământul lui Dumnezeu, apoi aduc asupra noastră rănile păcatului. Firea omenească rămâne abia vie, știind că sufletul este nemuritor, așa cum, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el... până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege (Romani 5, 12-19).

Dumnezeu a avut milă și a vrut să-l tămăduiască pe cel căzut. L-a găsit pe samarinean, înțelegând că uneori, în mod neașteptat, se întâlnește o jertfă bine primită, mai mare decât a vițeilor și țapilor.

Domnul S-a făcut și samarinean (cf. Ioan 8, 48), nu a trecut pe alături, ci a legat rănile, turnând peste ele untdelemn și vin, înțelegând prin aceasta cuvântul învățăturii, prin fapta cea bună: Veniți către mine toți cei osteniți și vă voi odihni pe voi.

Domnul ne-a făcut mădulare ale Trupului Său. Jos zăcând noi, ne-a înălțat la vrednicia de a fi un trup împreună cu noi. Pe umeri ai luat firea noastră cea căzută, Hristoase Dumnezeule, și, ridicând-o la Tatăl, ai îndumnezeit-o. Biserica îi primește pe toți. Hristos caută mereu oaia cea rătăcită prin pustietăți ori pe margini de prăpastie…

Cei doi dinari poartă chipul Împăratului, al aceluiași Dumnezeu. Când S-a înălțat la Ceruri, i-a lăsat apostolilor și celor de peste vremi, episcopi și dascăli, spunându-le: orice vei mai cheltui, îți voi da, căci au cheltuit de la sine propovă­duitorii, mult ostenindu-se și învățătură folositoare dăruind altora.

Tuturor, Domnul, la a doua venire, va răsplăti după nemărginita Sa nemărginire.

Prin bunul samarinean ne gândim la Domnul Hristos, căci așa a fost numit de către cei necredincioși (cf. Ioan 8, 48), întrucât s-a îmbrăcat prin înomenire nu numai cu firea iudeilor, ci și cu a tuturor neamurilor.

Mântuitorul i-a zis celui care întrebase atât de stăruitor cine este aproapele lui, Du-te și fii asemenea!, ajută-i pe cei în nevoie, că cel ce nu face aceasta nu-și iubește aproapele, iar cel ce nu-și iubește aproapele nu-L iubește pe Dumnezeu din toată inima sa și din tot sufletul său.

O învățătură desprinsă din fragmentul evanghelic al acestei duminici se referă la ferirea de indiferență. De multe ori suntem în situaţia celor două personaje prezentate în Evanghelie care au trecut indiferente pe lângă omul aflat în suferință.

Suntem prea ocupați de noi înșine, nu ne pasă de cei de lângă noi, chiar dacă ei reprezintă ceva pentru viața noastră. Se întâlnesc tot mai des oameni care nu-și mai aduc aminte de apropiați, de străinii care sunt căzuți pe cale.

Indiferența este un păcat greu. Ea îl ține departe pe om de Dumnezeu. Implicarea, dragostea față de cineva, dorința de a-l ajuta, chiar cu puține puteri, înseamnă un pas important pe care-l facem tocmai pentru a ne apropia de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel scria galatenilor: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă (Galateni 3, 28-29).

Predica Apostolului Pavel îi îndemna pe ucenicii din cetatea Galatia să îi considere pe toți frați. Dacă nu vom ajunge la această virtute, înseamnă că nu-L cinstim pe Dumnezeu, care îi consideră pe toți fii ai Lui, indiferent de poziția socială, starea duhovnicească sau de virtuțile lor. Așteptând mereu întoarcerea lor, dorește ca toţi fiii Lui să aibă un comportament fratern unii față de alții.

Se poate uneori să găsim pretexte, invocând varii motive pentru că nu am răspuns solicitării sau tăcerii unor oameni aflați în cumplită stare de suferință. În Epistola Evanghelistului Ioan (cap. 4, 20-21) ni se spune clar: cel ce nu-și iubește fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-L vede.

Este foarte important să ajungem la măsura acestor cuvinte și să descoperim că Hristos Mântuitorul Se ascunde în fiecare, mai cu seamă în cei căzuți și risipiți pe cale, în cei aflați în situații-limită, asemenea omului din evanghelia acestei duminici.