Sâmbătă, înainte de iertare

▲ Acesta este marele paradox al vieţii noastre! Deşi Cel care are puterea să ierte ne iartă, noi totuşi nu iertăm ▲

În seara aceasta, majoritatea românilor vor avea în suflet măcar puţin din bucuria Învierii. Foarte mulţi vor umple străzile aproape de miezul nopţii pentru a aprinde o lumânare şi, eventual, a duce „lumină“ şi acasă, celor dragi. Străzile pline în toiul nopţii, fără ca oamenii să scandeze ceva, în afară de „Adevărat a înviat!“, sunt un mesaj clar de creştinare a sufletului acestui popor. Spiritul tradiţional de apropiere şi abordare cu bunătate a Bisericii este o moştenire benefică a noastră, a românilor, de la cei care ne-au premers pe aceste meleaguri.

Problema şi apoi consternarea, aş zice chiar, a preoţilor care văd atâta lume înainte de miezul nopţii şi rămân aproape singuri, în unele cazuri, mai târziu, la Liturghie, ca să nu mai vorbesc de împărtăşire, sunt însă cele care ne aduc la loc, cu picioarele pe pământ, făcându-ne să medităm la aportul nostru pentru îmbisericirea acestui neam. Am văzut un preot care chiar ţinea predică imediat după ce zicea pentru prima oară „Hristos a înviat!“, la Utrenia din noaptea Paştilor, pentru ca oamenii să înţeleagă că sărbătoarea aceasta, cea mai mare dintre toate, nu se încheie cu ritualul aprinderii lumânărilor. Din păcate, nici cuvântarea, plină de râvnă şi exemple biblice şi patristice legate de îmbisericire, nici continuarea întregii Utrenii afară, în pofida tipicului bisericesc, nu au reuşit să convingă oamenii care, încetul cu încetul, se întorceau cu spatele şi plecau, culmea, cu lumânările aprinse.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat ca moştenire frumoasa rugăciune de iertare din noaptea de Înviere, care se citeşte la sfârşitul Utreniei. Această rugăciune, în cazul în care ar fi auzită de cei care sunt deja plecaţi, poate că ar stârni sentimente de acceptare şi a ceea ce nu se vede, nu „te arde“, dar te poate duce pe culmi sufleteşti nebănuite. Nu contează dacă ai ţinut sau nu post, după pilda lucrătorilor în vie, care au primit aceeaşi răsplată, deşi au ajuns în al unsprezecelea ceas al zilei la muncă; nu contează dacă te-ai rugat mult sau puţin; nu contează cât ai păcătuit; nu contează dacă ai supărat pe cineva sau ai fost supărat de cineva, ci Învierea Domnului este aceea care contează, sărbătoarea bucuriei veşnice din ziua a opta, cea neînserată. Sfântul Ioan Gură de Aur, un rigorist de altfel, adept al vieţii aspre, monahale, vrea să spună că Învierea este atât de importantă, încât primirea ei cu credinţă te absolvă de ceea ce ai făcut greşit şi că te poţi împărtăşi de lumina ei, în rând cu sfinţii şi îngerii care cântă în ceruri „Hristos a înviat“.

Dumnezeu ne iartă, pentru că „Hristos a înviat“, dar noi nu ne grăbim nici să iertăm, nici să uităm. Acesta este marele paradox al vieţii noastre! Deşi Cel care are puterea să ierte, ne iartă, noi totuşi nu iertăm. Vieţuirea fără aducerea-aminte de moarte este, după cum se vede, pe ordinea de zi a vieţii contemporane. Mirajul nemuririi este imaginarul cu care se hrănesc astăzi sute de milioane de oameni. Ne închipuim că, în goana pentru consum, nu vom avea sfârşit, deşi vedem moartea aproape zilnic, deşi rudele, prietenii, apropiaţii şi chiar noi simţim boala şi moartea bătând la uşă. Este ca şi cum trăim într-o lume virtuală, ca şi cum am visa tot timpul şi am fi convinşi că ne putem trezi oricând la realitate. Adică, abia atunci când ne vom trezi vom începe să iubim, să iertăm, să ne rugăm, să postim, dar, până atunci, facem „ca ceilalţi“. Din păcate, trezirea, de cele mai multe ori, este una foarte dureroasă, bruscă şi, poate, pe lumea cealaltă. Or, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să-L urmăm acum pe Hristos, Cel ce ne iartă şi ne cheamă la cină, iertând şi noi, total şi definitiv.

Fie ca Domnul să facă astfel ca, într-o bună zi, să ne trezim la realitate, şi aceasta înainte de a fi prea târziu!