Sanctuarul olimpian al Agapiei și păstorirea stavroforei Olimpiada

Cred că era pe la început de octombrie 2000. Goneam în rădvanul meu cu mulți cai putere spre Agapia. O cotisem din drumul mare, trecusem de așezarea sătească a comunei cu același nume și parcă, tot șerpuind pe șosea, mă cuprindea o ninsoare aurit-arămie ce se cernea de pe coastele împădurite. Focuri, focuri, cum viersuiește Nicolae Labiș în „Moartea căprioarei”, zbucneau, într-o dănțuire fantasmatică, o horă din cele împletind ritmurile legănate cu pornirile vijelioase. Înaintând, festina lente, să mă învăluie feerica rapsodie enesciană, a apărut degrabă, totuși, în față, satul mănăstiresc, prisaca cea cu știubeie multe, rânduite meșterește într-un fel de mozaic elin, înminunând poiana dintre zidurile de fortăreață ale înălțimilor cu dulamă verde, de pe care, din când în când, fulgerau cireșii cu stihare de un roșu venețian. Undeva într-o parte a acestei plăsmuiri mozaicate, cioplite în calcare, cu grație de nave străbătând întinsuri, se ițeau cu splendoarea lor nepereche turla Bisericii mari, catarg vestitor, și trupeșa, dar armonioasa alcătuire a Arhondaricului, cu ale sale ceardacuri boltite ca la anticele temple. Priveam, mă încântam și gândul îmi aducea în față priveliștea unui sanctuar în care pășisem cu puțin timp în urmă, în august din vara abia trecută. Așternusem nu demult impresiile mele, care atinseseră, ajungând în locul cu pricina, în Peloponez, la Olimpia, cele mai dinlăuntru coarde ale simțirii mele. „La câțiva kilometri de Pirgos, la vărsarea Cladeosului în Alfios, cel mai mare râu al Peloponezului, se află sanctuarul de la Olimpia, un perimetru al păcii, rugii și fertilității. Pământul nu lasă aici impresia de ariditate ca mai peste tot în Grecia. E parcă înveșmântat în catifele și moaruri. Înălțimile din jur nu-ți taie respirația cu semeția lor. Muntele Cronion abia atinge 125 de metri și e acoperit cu arbori și arbuști până-n vârf. De asta poate toposul a fost din vechime perceput ca sacru și prielnic comuniunii și cuminecării. E un tărâm paradisiac, ce îndeamnă la reflecție, dar și la acțiune, însă nu la porniri războinice” („Priveliștile lumii în zugrăvituri de cuvinte, Jurnal de călător”, Editura Princeps Edit, 2013). Se întruchipa în minte acel tărâm legendar, cadru al întrecerilor olimpice din antichitate și loc unde se aprinde flacăra Jocurilor Olimpice Moderne de la sfârșitul veacului al XIX-lea până în zilele noastre. Și în acea stare de tulburare emoțională cutezam a vedea în gând o asemuire între ceea ce se profila majestuos ochi­lor mei ca pe o frescă policromă, adică înfăți­șarea așezământului monastic, și sanctuarul Olimpiei. Sigur, diferite, dar și semănând, fiind amândouă, fiecare în felul său, sanctuare ale popoarelor care le creaseră, și ale lumii, totodată. Adică locuri ale rugii întru liniște și mântuire, nimbate de duhul împăcării omenești și de frumusețea de incintă a memoriei, prezentului și viitorului. Am încredințare că nu-i o comparație forțată, ci întemeiată pe o simbolistică decantată în secole. E opera nevoitorilor, a celor care și-au dorit și își doresc domnia bunei înțelegeri, la care ne cheamă, prin „Porunci”, Domnul din ceruri.

Sub semnul lucrării acesteia s-a alcătuit sanctuarul Agapiei. O creațiune a prisăcii în toată cuprinderea sa, în care fiecare nevoitoare (albină rugătoare) are partitura, rostul și roada sa. Iar deasupra, dar în același timp împreună e regina stupului mănăstiresc, stareța, cum am caracterizat-o printr-o metaforă pe una dintre cele mai vrednice cârmuitoare ale Agapiei din aceste peste două veacuri de când așezământul a devenit mănăstire de maici, Eustochia Ciucanu. S-au succedat de la acest act al Mitropolitului Veniamin Costachi multe și de ispravă fruntașe ale obștii. Fiecare, de bună seamă, cu faptele și cu jertfa ei. Se regăsesc în lada de zestre ce crescut-a ca-n poveste. Dar câteva, grație și anilor mai mulți în care au purtat cu demnitate, vitejie și răspundere, cea a asumării depline, cârja arhierească, au lăsat urme mai adânci și au înavuțit sanctuarul în înfățișarea sa, dar și ca duh, urzind climate paradigmatice. Cea care se cere pomenită întâi e Elisabeta Costachi, sora Mitropolitului, stareță între 1803 și 1834, care are meritul celor cărora li se sortește începătura, acela de a fi croit tiparul vieții monahale, cu unicitatea lui în concertul monahismului ortodox. Sigur, a avut și privilegiul să se bucure de sfaturile fratelui ei, Mitropolitul Veniamin Costachi. De un timp lung de diriguire, una fastă, și cu multe făptuiri dăinuitoare, trăsături definitorii pentru spiritul Agapiei, a avut parte Tavefta Ursache. A dus crucea acestei grele nevoințe între 1858 și 1883. Îndelungată și îmbelșugată în realizări perioadă! Izbânda ei cea mare, care avea să confere singularitate pecetlui­toare Agapiei și s-o transforme într-o atracție mag­netică, a fost alegerea, într-o clipă de inspi­ra­ție dumnezeiască, a lui Nicolae Grigorescu pentru pictarea Bisericii Mari, pe care tocmai o înnoia. A reprezentat sortire de destin. De bună seamă că aceasta nu-i singura ei realizare. Ochiului ei atoatevăzător nu-i scăpa parcă nimic din ceea ce era trebuitor propășirii. Nu întâmplător Mitropolitul Calinic Miclescu i-a conferit în 1867 rangul de arhimandrită, prețuind cârmuirea ei înțeleaptă. Întâistătătorul din scaunul mitropolitan al Moldovei i-a înmânat atunci crucea de aur și cârja stărețească. În această glorioasă galerie se înscrie cu un loc proeminent Eustochia Ciucanu, stareță a Mănăstirii Agapia între 1961 și 1991. Cu acea bărbăție parcă a Vitoriei Lipan, această munteancă cu fibră de strejar a avut puterea și viziunea de a aduce Agapia, după anii de năpăstuire din perioada stalinistă, în atenția și admirația lumii românești. A sporit minunăția de grădină a raiului a întregului cuprins mănăstiresc, a deschis larg porțile pentru cei doritori să se îndulcească din aceste frumuseți și a înnodat cu tact o legătură cu intelighenția națională, care nu fusese ruptă o clipă, dar nu mai avusese după război amploarea și strălucirea din perioada interbelică. Patrimoniul se primenise și se îmbo­gă­țise cu ateliere noi, cu un muzeu de ținută națio­nală și internațională. Se amenajase o casă memorială evocatoare a unor vremuri glorioase, cea a lui Alexandru Vlahuță. Evident, de grija cea mai mare se bucurase Biserica princeps și in­cinta ce o îmbrățișa. Nu era colț din acest topos-sanctuar care să nu te fericească cu dichisul lui ca de dinaintea Sfintelor Paști.

Însă din preocupările statornice, pline de roade, ale maicii starețe Eustochia Ciucanu nu a lipsit o clipă aceea a cultivării ascultării modelatoare. Dedându-se cu afecțiune și exigență acestei misii, pe care o pliniseră cu folos toate înaintașele ei, Eustochia Ciucanu a dovedit că are privire îndreptată și spre viitor. În ambianța aceasta de sfat al înțelepților s-a format cea care cârmuiește azi mănăstirea, fosta sa ucenică, Olimpiada Chiriac, care a preluat în 1994, la 40 de ani, ștafeta stăreției. O stăpânește cu iscusință, perseverență și dorința de biruință a sanctuarului păstorit, întocmai ca într-o cursă olimpică, sau, mai bine zis, într-o succesiune de asemenea curse, menite să păstreze frumusețea și valoarea simbolică ale așezării monastice și să-i adauge noi valori. Un freamăt ctitoricesc ca la culesul mierii în prisacă domnește din 1994 până azi la Mănăstirea Agapia. Parcă peste tot se zidește câte ceva prețios, ori se înnoiește întru durată tezaurul de demult, peste care s-a abătut trecerea timpului. Biserica Mare și pictura Grigorescului au fost restaurate, apelându-se la tot ceea ce este performant în opera de refacere a monumentelor. Biblioteca, și ale sale comori, beneficiază nu doar de o îmbietoare ambianță, ci și de atuurile tehnologiilor de ultimă oră. Arhondaricul și incinta au strai nou, incluzând și o trapeză de dimensiuni impresionante, 400 de locuri, cu o plastică aidoma celei din spațiile asemuitoare din lumea largă. Și toate se petrec fără de zarvă, ca de la sine, sub bagheta unui dirijor care știe bine partitura, nu doar pentru că a conceput-o până la detaliu. Interpretarea curge ca și cum orchestra nu ar avea dirijor. Dar nu-i deloc așa. Intrările sunt date cu toată priceperea și vigoarea, însă din umbră, într-o învăluire a discreției, ce-i expresia unui mod a ființa călugărește, nu în lumina reflectoarelor, ci a faptelor bine plăcute Domnului.

Maica stareță Olimpiada Chiriac a pășit în anul 31 de cârmuire a acestui așezământ mănăs­ti­resc din Munții Neamțului. Se nevoiește, cu remarcabile rezultate, să perpetueze faima lui de sanctuar al Ortodoxiei nu doar românești, ce ră­sună în sufletele și mințile multor pelerini din lu­mea largă, mireni sau înalți ierarhi. Adică să­vâr­șește în felul ei, în acord cu vremea con­tem­po­raneității, ceea ce reușise ilustra ei predecesoare, stareța Tavefta Ursache, care, ajungând la Ierusalim în 1871, a trăit emoția semnului de cinstire primit din partea Patriarhului Chiril pentru ceea ce însemna Agapia la acel timp în spațiul ortodox, un exemplu de viețuire în duh, o Cruce din argint aurit, împodobită cu pietre prețioase și cu o părticică din Sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului. Păstorul Cetății Sfinte însoțise darul cu o Carte patriarhicească în elină. Maica Olimpiada e animată de aceeași râvnă și împreună cu obștea ține aprinsă flacăra olimpică în acest sanctuar creștin mirabil din Carpații României.