Şansa posterităţii

Pe George Bacovia, poetul nevrozelor, al spleenului, al suferinţelor metafizice, al poverii omeneşti de a exista pur şi simplu pe faţa pământului, încarnarea durerii cosmice, propaganda comunistă a încercat a-l anexa. Aceasta se străduia în fel şi chip, ca şi în cazul lui Mihai Eminescu, să-l transforme într-un critic al putreziciunii societăţii burgheze. Din prostie sau perfidie, ideologii noului regim nu vedeau pădurea din cauza copacilor. Li se părea că pesimismul celor doi poeţi emblematici, opus structural lumii noi, ar fi putut fi prezentat drept o reacţie la rânduielile cele vechi, de care aceşti politruci nu se despărţeau râzând, ci urlând şi suduind de ură. Pe George Bacovia, nemulţumitul organic, au dorit să-l treacă în barca noii puteri cu arme şi bagaje. L-au cadorisit cu o pensie onorifică şi l-au gratulat la 75 de ani de viaţă cu Ordinul Muncii Clasa I. Toate doar de faţadă. Poezia lui, la fel cu cea a Eminescului, era ţinută, de fapt, sub obroc. Ne aflam, nu-i aşa?, într-o vreme a imnurilor de slavă, a tromboanelor şi trompetelor, şi nu a plânsului de clavir din poezia cântăreţului damnat. Poetul de la Bacău n-avea ceva anume cu viaţa burgheză. Organismul său fragil era torturat de existenţă în general. Poezia lui nu reprezenta numai fructul ficţiunii nălucite, proiecţia unei minţi bântuite de viziuni maladive, ci şi răsfrângerea şi corespondenţa unui mod de a fi, de a fiinţa. Stimulii exteriori, chiar şi cei mai neînsemnaţi, detunau abisal în făptura sa. Opera, care era expre­sia deplină a acestei anxietăţi nemărginite, nu avea, nici în clin, nici în mânecă, de a face cu trâmbiţata însorire socialistă, în realitate un univers sordid moral, aşezat sub semnul tragicului.

Pe creatorul pantofarului cu trepiedul lui barbar comuniștii doreau să-l înroleze, ca să se folosească în scopurile lor meschine de personalitatea sa. Nu-i preţuiau opera. Dimpotrivă, o dispreţuiau. Dovadă de netăgăduit este faptul că i-au pus poezia la index, au ferecat-o şi întemniţat-o. Cărţile lui Bacovia fuseseră trecute în fişierele secrete ale bibliotecilor. El împărţea aceeaşi soartă cu Arghezi, Blaga, Barbu, pentru a cita câteva dintre numele mari ale vârstei de aur a liricii noastre. Lectura operelor acestor poeţi se petrecea doar pe furiş şi cu riscul prigonirii, cum i s-a întâmplat lui Labiş, pe când era elev la Şcoala de literatură. Bacovia, aidoma celorlalţi congeneri, deşi, chipurile, se găsea în graţiile regimului de democraţie populară, rămânea un poet necunoscut. Paradoxal, aceasta a fost, poate, marea lui şansă. Când zăgazurile s-au rupt şi apele s-au întors în matcă, în anii relativei liberalizări de după desprinderea de Moscova a lui Dej, Bacovia şi-a recăpătat locul firesc în agora şi câmpul literaturii. Poeţii generaţiei ’60 şi criticii acelei perioade, care nu mai aveau mâinile legate, s-au dus spre poezia lui ca spre un fruct îndelung oprit. Au descoperit cu voluptate un mare poet. Cu mult mai important decât a fost perceput şi considerat în timpul scrierii operei, în perioada interbelică, când nu fusese lipsit de ecouri şi chiar de elogii. În 1934 primise Premiul Naţional de Poezie, alături de Tudor Arghezi. Scriseseră despre dânsul numele de autoritate ale criticii, precum Pompiliu Constantinescu, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu. I se revelase originalitatea, dar nu i se trecuseră cu vederea monotonia, artificialul. George Călinescu îi imputase manierismul. Cel mai generos receptor al poeziei bacoviene a fost Alexandru Macedonski, care se socotea, ca promotor al simbolismului cultivat cu frenezie de Bacovia, un fel de mentor. Poetul rozelor îl numeşte principe şi afirmă că unele din poeziile lui sunt mai pline de farmec decât cele ale lui Verlaine sau mai ciudate decât cele ale lui Mallarmé.

Abia în anii ‘60, după război, Bacovia devine poetul stelar al liricii româneşti. I se pune în lumină modernitatea dicteului poetic şi se reliefează virtuţile de novator, de făuritor de nouă sintaxă poetică. Picturalitatea şi sonoritatea muzicală din versurile sale imprimă sensuri nebănuite cuvintelor şi sintagmelor, le scot din banalitatea primară, le conferă o expresivitate nemaiauzită şi nemaivăzută. Geor­ge Bacovia este un poet redescoperit şi aşezat, surprinzător, dar meritat, pe un soclu pe care nimeni nu l-a întrevăzut cu decenii înainte. L-a ajutat, poate, evoluţia societății. Cu trecerea timpului am fost martorii unei simplificări şi esenţializări. Stările anxiosului Bacovia, cărora el le-a găsit un fără de pereche veşmânt liric, s-au generalizat. Singurătatea, atât de des invocată în poezia lui, cea care l-a chinuit atâta, este o dominantă a lumii de azi. Poetul a fost în felul lui un antemergător. A adulmecat parcă mersul vremurilor. Ca şi Van Gogh, într-o oarecare măsură, nu s-a bucurat de roadele genialităţii în timpul vieţii. Recunoaşterea a venit prea târziu. Opera lui a căpătat preţ cu mult mai mare în posteritate. Acum, la aproape 139 de la naşterea sa, petrecută la 4 sep­tembrie 1881, la Bacău, această şansă a posterităţii, cu care l-a hărăzit Dumnezeu, ne apare în toată dimensiunea splendorii ei nu lipsite de tragism.