„Şansă sau nu… cine poate şti?“

„Fericirea nu depinde de ce eşti sau de ce ai, ci doar de ceea ce gândeşti. Mulţumirea aduce fericire chiar şi săracului, nemulţumirea aduce sărăcie chiar şi bogatului“, spunea înţeleptul chinez Confucius. Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă va fi mereu loc pentru o nouă şansă şi vom putea fi mulţumiţi.

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos, încât stăpânul castelului din apropierea satului voia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: „Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?“

Dar într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au spus: „Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce nenorocire s-a abătut asupra ta!“

„Nenorocire sau şansă, zise bătrânul, cine ştie?“

Toţi au râs de el. După 15 zile însă calul s-a întors. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. „Eşti un om bogat“, îi strigară sătenii.

Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.

„Dezastru!“, îi ziseră prietenii bătrânului. „Ce ai să te faci acum fără ajutorul fiului tău? Eşti în vârstă, cine va îngriji de tine în ultimele zile de viaţă? Ai avut parte numai de necazuri!“

„Necaz sau nu, cine poate şti?“, le răspunse bătrânul.

După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii care păzeau castelul trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.

„Ce noroc pe tine!“, strigară vecinii. „Toţi copiii noştri au fost duşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.“

Bătrânul le răspunse: „Şansă sau nu… cine poate şti?“ (Augustin Păunoiu)