Săracii, „avocaţii“ din Ziua Judecăţii

La prima vedere, viaţa în mănăstire este una obişnuită: slujbe, trăire comunitară sau idioritmică, program riguros, ascultare, linişte, meditaţie şi nădejde sfântă pentru mântuire. Dacă o privim însă în profunzime, particular sau în detaliu, descoperim unele trăiri celeste şi pocăinţe vrednice de paginile Patericului, reînnodate după secole în mănăstirile româneşti, continuatoare ale vechilor obşti din Pustiul Egiptului, Ţara Sfântă sau Muntele Atonului. De ce oare sunt permanent pomeniţi călugării ucişi la Sinai, Rait, Sfântul Sava, Sfântul Teodosie sau în alte locuri ale creştinătăţii? Pentru că jertfa lor a fost totală, nu doar la sfârşitul vieţii, prin mucenicie, ci în tot timpul vieţuirii lor, şi a fost închinată Părintelui Ceresc pe care L-au slujit în mod plenar.

În veacul XX, după cum spuneam şi într-un alt context, Mănăstirea Neamţ a crescut sub mantia ei monahi de seamă, cum au fost, printre alţii, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul precum şi cei din generaţia sa, ale căror gânduri şi rugăciuni s-au ridicat ziua şi noaptea către Dumnezeu. În acelaşi an cu Sfântul Ioan Iacob a intrat pe porţile Mănăstirii Neamţ un tânăr din Ibăneştii Dorohoiului, Gheorghe Crudu, care a devenit în 1936 monahul Ghenadie. În anii aceia când mănăstirea avea sute de călugări, cei mai mulţi dintre ei erau întâlniţi în ascultările de rând, îndreptându-şi paşii în fiecare zi către biserica ştefaniană sau către vreunul din paraclisele de la Sfântul Gheorghe, Bolniţă, Bogoslov, unde se înălţa slavă lui Dumnezeu.

Dintre aceşti mulţi călugări număraţi cu sutele în acea perioadă, monahul Ghenadie Crudu s-a remarcat prin vocea melodioasă de tenor şi prin ascultare. A devenit ucenicul fostului stareţ Meletie Nicuţă, care a condus mănăstirea în două perioade şi a fost hirotonit ierodiacon în anul 1938, rămânând în această slujire 12 ani. Alături de Emilian Merlescu şi Ghimnazie Cerbu, Ghenadie Crudu a fost un mare slujitor atunci când mănăstirea avea între slujitorii Sfântului Altar mai mult de douăzeci de diaconi. Frumuseţea slujbelor de atunci n-a mai fost egalată niciodată. La privegheri şi Liturghii, în zile de sărbătoare, săvârşeau cădirea câte patru diaconi concomitent, purtând pe umeri chivotele de pe Sfânta Masă. Se "întreceau" în cântări, la o strană arhim. Victor Ojog şi grupul său, la cealaltă Ghimnazie Cerbu (detaşat temporar şi la catedralele din Bucureşti şi Iaşi) şi Emilian Merlescu cu diaconii şi monahii psaltichişti. Episcopul de pioasă amintire Gherasim Cucoşel spunea că nicăieri (nici la Athos, Ierusalim ori în ţară) n-a mai întâlnit asemenea slujbe. Eu cred că episcopul avea dreptate!

După 12 ani de diaconie, Ghenadie Crudu a fost hirotonit ieromonah de către episcopul Atanasie Dincă, profesor la seminarul din apropiere, şi trimis la schitul Icoana din vatra mănăstirii unde harnicul egumen Vasian Iosub înălţa cu mari eforturi schitul cel nou aproape de locul unde Sfânta Icoană din Bizanţ a stat îngropată în vremea Eteriei.

Cei nouă ani de sihăstrie şi linişte l-au pregătit pentru încercările decretului 410/1959 care a lăsat mănăstirile pustii şi a îngreunat viaţa multor nevoitori printre care s-a numărat şi el. Când încercările s-au risipit întru câtva, a revenit la Icoana, în acel cuib al vulturilor, slujind ziua şi noaptea prin cântare şi lucrarea smerită a mâinilor.

Calitatea sa de bun liturghisitor l-a recomandat (pentru câteva luni) să facă parte din Corpul Sacerdotal al Catedralei mitropolitane din Iaşi şi să fie apoi paroh la Balş, jud. Iaşi, timp de aproape 15 ani.

A revenit la mănăstirea de metanie în 1982. Puţin după aceea l-am întâlnit în obştea care mai avea atunci destui bătrâni ce înnodau tradiţia de altădată cu novicii, nu prea mulţi la număr în anii de sfârşit ai regimului comunist.

Părintele Ghenadie vieţuia într-o căsuţă din livada plantată de Patriarhul Nicodim Munteanu, fost stareţ al mănăstirii şi ierarhul care l-a hirotonit întru ierodiacon. În vecinătate se afla casa în care trăise şi crease episcopul Narcis Creţulescu (Â1913) locuită atunci de ieromonahul Visarion Chirilă (Â1994).

Cei doi bătrâni erau adeseori văzuţi împreună, mergând sau venind de la biserică. În rest nimeni nu auzea nici un zgomot în chilia lor. Cântecul lacrimilor lucra tainic în viaţa lor a cărei diferenţă erau doar cei câţiva ani în plus dăruiţi de Dumnezeu părintelui Visarion.

La chilia părintelui Ghenadie puteau fi văzuţi uneori credincioşi pentru rugăciune şi mărturisire. Veneau şi săraci încredinţaţi că în traista lor părintele va pune o bucată de pâine. Aşa se şi întâmpla!

După doi-trei ani de la reîntoarcerea în mănăstire, părintele Ghenadie, de acum suferind şi înaintat în vârstă, a primit un ucenic, cu numele său Benedict Sauciuc, ajuns mai târziu stareţ al mănăstirii. După cum Ghenadie slujise în tinereţe fostului stareţ Meletie Nicuţă, un călugăr înduhovnicit şi bun, Dumnezeu i-a trimis la bătrâneţe un ucenic care l-a înconjurat cu respect, cinstindu-l după cuviinţă şi respectându-i mulţimea anilor.

Părintele Benedict ne spunea o întâmplare minunată auzită de la o credincioasă din Bucureşti, Ecaterina Droghenide, care venea des la Mănăstirea Neamţ şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere un părinte duhovnic din această mănăstire.

În anul 1982, într-o duminică la prânz, când toţi părinţii ieşeau de la trapeză şi plecau către chiliile lor din faţa mănăstirii, se despărţeau în grupuri de doi-trei îndreptându-se în direcţii diferite, pe uliţele unde se aflau casele mănăstirii. În partea de miazănoapte mergea un părinte în urma căruia se aflau şapte-opt săraci. Femeia stând în faţa mănăstirii a observat că toţi săracii îl urmau pe părintele Ghenadie care pleca spre casă şi a spus în sinea ei: "Acesta este părintele căruia îi pot spune necazurile vieţii mele". Apoi s-a apropiat de unul dintre nevoiaşii care primiseră milostenie şi l-a întrebat de ce nu se duc şi la alţi părinţi să cerşească. Iar săracul a răspuns: "Acest părinte este milostiv şi oricât de mulţi săraci i-ar solicita ajutorul, oferă fiecăruia câte ceva şi de aceea îl caută foarte mulţi". Atunci femeia s-a hotărât. Era semnul trimis de Dumnezeu şi descoperirea duhovnicului pe care îl căuta. S-a spovedit la el şi mulţi ani la rând i-a cerut sfatul pentru problemele care le avea de rezolvat în viaţă. Când nu putea ajunge de la Bucureşti la Neamţ, îi scria părintelui şi aştepta răspunsul cu nerăbdare. Aceeaşi credincioasă mărturisea că în timpul vizitelor la mănăstire stătea de vorbă cu părintele Ghenadie două-trei ore, timp în care era solicitat în multe rânduri de săracii care aveau trebuinţă de milostenie. Întotdeauna găseau în persoana părintelui Ghenadie un miluitor, un binefăcător, o inimă deschisă şi bună.

Din luna iunie 1993, săracii nu l-au mai întâlnit pe protosinghelul Ghenadie Crudu. Călătoria pământească a vieţii lui s-a încheiat.

Din înmiresmata livadă în care îşi ducea zilele s-a strămutat în grădinile Paradisului către care trimisese din vreme comoara vieţii lui: lumina faptelor bune, iubirea milostivă, frumoasa cântare şi aleasa slujire în ogorul Bisericii.