Sărbătoarea - „ziua pe care a făcut-o Domnul“

Sărbătoarea este "ziua pe care a făcut-o Domnul", în care veşnicia se coboară pe Scara lui Iacob atingând şi sfinţind vremelnicia şi ziua în care vremelnicia se înalţă pe aceeaşi Scară, înveşmântată în har şi lumină, înspre veşnicie. Dacă Duminica este început şi inimă a săptămânii liturgice, sărbătoarea este miez şi inimă a calendarului bisericesc. Sărbătoarea este "poarta sărutului" dintre veşnicie şi timp. Pe scara cerească a sărbătorii, Dumnezeu coboară şi omul se înalţă într-un timp sacru contopit în veşnicie. Sărbătoarea este inelul pe care veşnicia îl pune în degetul vremelniciei. Sărbătoarea marchează un eveniment din istoria mântuirii, pironindu-l în calendar. Sărbătoarea este punctul de întâlnire dintre divin şi uman, dintre ceresc şi pământesc, dintre Biserică şi lume, dintre om şi îngerul lui păzitor. Sărbătoarea este răsărit şi asfinţit, este respiraţia sufletului în Duhul Sfânt, este pridvorul Nunţii Fiului de Împărat, a lui Hristos Domnul cu Biserica Sa şi cu sufletul nostru. Sărbătoarea înseamnă glas de clopot şi nor de tămâie, lacrimă în rugăciune şi Cuminecătură sfântă, Liturghie şi Evanghelie, bucurie şi speranţă. Sărbătoarea înseamnă transformarea cotidianului prin slujbă şi cântare, prin predică şi rugă, într-o haină nouă a timpului, cu străluciri de veşnicie.

Prin Sărbătoare, veşnicia se apleacă asupra vremelniciei căzute între tâlhari, precum Bunul Samarinean, ridicând cotidianul pe braţe şi ducându-l la casa de oaspeţi a Bisericii prin Liturghie, după ce mai înainte i-a turnat untdelemn şi vin peste rănile zilelor obişnuite. Prin Sărbătoare, veşnicia cheamă, alege şi ia cu sine cotidianul, precum Iisus pe cei trei ucenici pe Taborul Schimbării la Faţă, învrednicind-o de transfigurare. În miezul de har şi dogoarea de foc a Sărbătorii, cotidianul cade cu faţa la pământ, precum pe Tabor şi-n Ghetsimani, dorind cu ardoare să ridice trei colibe pentru Stăpânul eternităţii şi pentru profeţii veacurilor şi apostolii vremurilor. În vremea Sărbătorii, veşnicia umblă şi pluteşte peste valurile şi apele vremelniciei şi cotidianului, sfinţindu-le, liniştindu-le şi potolindu-le. În Sărbători, veşnicia binecuvântează şi înmulţeşte pâinile care hrănesc vremelnicia. Prin Sărbători, veşnicia însoţeşte vremelnicia şi cotidianul, precum Iisus pe Luca şi Cleopa, spre Cina din Emaus. Sărbătoarea este ziua în care veşnicia trece prin uşile încuiate ale vremelniciei şi i se arată în lumina Învierii pe ţărmul Tiberiadei.

Prin Sărbătoare, veşnicia răpeşte în carul său de foc vremelnicia, după ce mai înainte a despărţit Iordanul. Şi tot Sărbătoare este rugul aprins înaintea căruia zilele obişnuite şi cenuşii ale vieţii omului îşi dezleagă încălţămintele şi cad cu faţa la pământ în taina Epiclezei unei Liturghii cosmice. Sărbătoarea este o gură a peşterii de la Horeb prin care Dumnezeu vorbeşte lumii în Biserică. Sărbătoarea este o uşă deschisă înspre grădina Edenului şi o fereastră a proorocului Daniel spre Ierusalimul cel de sus. Sărbătoarea este o oază de la Elim şi o suire pe Sinai, o poartă a Damascului şi o răpire la al treilea cer. Sărbătoarea este Duminica de fiecare zi şi haina de nuntă a timpului, când candela credinţei, sfeşnicul speranţei şi stâlpul de foc al dragostei se aprind şi ard în inimi, suflete şi în biserici, înflăcărate de limbile de foc ale Rusaliilor. Sărbătoarea este o chemare la Nunta Fiului de Împărat, o aşteptare a Mirelui precum fecioarele înţelepte şi un pridvor al Raiului. Sărbătoarea este deschidere a cerurilor prin uşile împărăteşti ale altarului. Sărbătoarea dă sens, deschide calea şi arată şi limpezeşte direcţia vremelniciei. Prin Sărbătoare Dumnezeu aprinde şi atârnă candelabrul vremelniciei de bolta veşniciei în templul cel cosmic. Sărbătorile transfigurează calendarul bisericesc-ortodox. Sărbătorile sunt stele şi sori pe firmamentul calendarului Bisericii, prin Praznicele Împărăteşti şi ale Maicii Domnului şi sărbătorile sfinţilor. La Cina cea de Taină a Sărbătorilor, Praznicul Învierii lui Hristos sau Sfintele Paşti - ca "Sărbătoare a Sărbătorilor" - sunt cele care frâng pâinea, cuminecă şi împărtăşesc tainic, neîncetat şi neîntrerupt, toate celelalte sărbători sau zile de praznic. Coşurile cu firimituri rămase de la Sărbători trebuie să ne hrănească duhovniceşte toate zilele dintre Sărbători.

Despre sensul, harul, darul, semnificaţia şi importanţa Sărbătorii nu poţi vorbi şi scrie teologic, decât într-o stare de sărbătoare. Sărbătoarea este un strop de rouă căzut pe un fir de iarbă uscată şi o picătură de lacrimă curată pe chipul de floare de cireş al omului rugător, aflat în procesul unei schimbări de fus orar interior.