Sărutul ca rugăciune

Îmi revine în minte, din lecturile mele adolescentine, o scenă din romanul lui Proust, În căutarea timpului pierdut, care m-a impresionat foarte mult.

Într-o seară, Swann o condus-o pe Odette cu trăsura. Ea ţinea în mână un buchet de flori de catleya, iar în păr avea flori de acelaşi fel. Pentru cei doi îndrăgostiţi, florile acestea vor avea o semnificaţie specială. Micuţele flori vor face parte din universul lor comun, vor constitui un limbaj numai al lor. Căci propriu celor ce se iubesc este de a face din toată lumea un limbaj numai de ei ştiut, (o limbă secretă) în care îşi spun cele mai teribile lucruri.

Nu tipul de relaţie mi-a rămas în minte, ci felul în care metafora „a potrivi florile de catleya“ a supravieţuit gestului ritual pe care-l desemna şi care se referea la intimitatea dintre cei doi. Prin limbaj, a supravieţuit un obicei uitat. Acest fel de a numi apropierea oferea o plăcere spirituală, care făcea unică relaţia lor. Numele special care o desemna avea să transforme această relaţie într-una pe de-a-ntregul particulară şi nouă.

Nu aş vrea să se creadă că fac apología acestui tip de legătură, dar rafinamentul de care Swann dă dovadă cred că ar merita reînvăţat azi.

Iubirea adevărată scoate la iveală ceea ce este mai frumos şi mai profund în om. Îndrăgostindu-se, Swann simţea cum renasc în el inspiraţiile artistice din tinereţe, risipite de o viaţă frivolă. Spunea că a redevenit treptat el însuşi, dar că a aparţinut unei alte făpturi. De când s-a îndrăgostit, găsea că lucrurile sunt învăluite ca într-o vrajă, precum pe vremea când, adolescent fiind, se credea artist.

Concepţia că arta salvează condiţia umană supusă hazardului şi morţii nu e departe de recrearea lumii prin limbaj, proprie îndrăgostiţilor. Aşa cum metafora „a potrivi florile de catleya“ a supravieţuit gestului, iar ei încă se regăseau şi trăiau realitatea dragostei lor prin această metaforă, aşa metaforele tuturor îndrăgostiţilor transfigurează iubirea.

Nu pot să nu admir delicateţea lui Swann. În prima lor seară, când el o conducea cu trăsura, a avut loc un incident: ajuns pe neaşteptate în faţa unui obstacol, calul s-a ridicat în două picioare. Au fost puternic zguduiţi. El i-a spus să nu se teamă şi mai ales să nu-i vorbească, să-i răspundă doar prin semne, ca să nu se obosească. Nu se poate să nu te impresioneze sensibilitatea şi delicateţea acestui gest.

Şi totuşi delicateţea limbajului şi a gesturilor nu este suficientă. Rafinamentul trebuie completat cu o concepţie sănătoasă despre iubire.

Ce anume ai putea simţi când ştii că de buzele celuilalt s-a apropiat Hristos, prin împărtăşire? Când ştii că sângele lui s-a sfinţit, că în inima lui bate inima Altcuiva, că trupul lui este templu al Duhului Sfânt? Hristos este Cel care dă criteriul a ceea ce trebuie să gândim despre fiinţa iubită. Atâta vreme cât El este prezent, începând de la nuntă, în fiecare clipă a vieţii noastre, ceea ce gândim şi spunem trebuie să ţină cont de această prezenţă. Până şi somnul fiinţei iubite devine o taină. Faptul că în clipa aceasta ea este acolo, privirea, mişcarea buzelor, toate devin încărcate de sens.

Sentimente de evlavie şi de sfinţenie sunt înfăţişate de Shakespeare în Romeo şi Julieta. Romeo îi cere Julietei ca atingerea buzelor lor să fie după cum este atingerea mâinilor sfinţilor şi pelerinilor. Comentând acest gest, Gabriel Liiceanu spune că „rugăciunea devine sărut şi sărutul rugăciune“. El defineşte sărutul drept capătul unui pelerinaj către fiinţa iubită. Şi în piesa lui Sheakspeare, ca şi în romanul În căutarea timpului pierdut, rolul metaforei în iubire este enorm. Părţile corpului devin când temple, când pelerini. Buzele sunt sacralizate. Iată dialogul dintre Romeo şi Julieta din „scena balului“, în traducerea lui Gabriel Liiceanu.

Romeo: De pângăresc cu mâna-mi de nimic

Al mâinii tale templu sfânt, fie acesta mai gingaşu-mi păcat;

Buzele mele, doi pelerini roşind, sunt gata

Să netezească atingerea cea aspră cu un blând sărut.

Julieta: Bunule pelerin, cât de nedrept eşti cu mâna-ţi

Care şfăcând astfelţ nu arată decât o aleasă devoţiune.

Căci sfinţii au mâini pe care mâinile pelerinilor chiar le ating

Şi palmă-către-palmă este sărutul sfinţilor pelerini.

Romeo: Dar oare sfinţii nu au buze şi, deopotrivă, sfinţii pelerini?

Julieta: Ba da, pelerine, buze ce trebuie folosite pentru rugă.

Romeo: O, atunci, scumpă sfântă, lasă buzele să facă ceea ce mâinile fac.

Ele se roagă, recunoaşte, pentru ca nu cumva credinţa să se prefacă în

disperare.

Julieta: Sfinţii nu se mişcă, câtă vreme culeg rodul rugăciunii mele.

O sărută.

Astfel de pe-ale mele buze păcatul e curăţit de către ale tale.