Satirişti, pamfletari şi paparazzi

Nume grele ale literaturii au reprezentat aceste două direcţii: satira şi pamfletul. Am ales trei exemple: pentru satiră, Persius şi Juvenal, iar pentru pamflet, Tudor Arghezi. Citind aceste scrieri am avut la început un sentiment de uşoară angoasă. De ce trebuie ca viciile unor oameni să fie date pe faţă în acest mod direct, brutal, necruţător? Nu înseamnă asta o judecare făţişă a aproapelui şi, totodată, o punere a propriei desăvârşiri în lumina biruinţei şi a dreptăţii? În mod curios, uneori chiar nu înseamnă.

Am rămas plăcut impresionat de faptul că ambii satirişti latini pe care i-am menţionat anterior au evitat să folosească numele reale ale persoanelor cărora le reproşau diverse lucruri. Juvenal chiar şi-a propus ca majoritatea celor la care face referire să fie de domeniul trecutului, astfel încât să nu existe scandaluri pe marginea versurilor sale. Arghezi în schimb era foarte direct, atacând la ţintă, fără milă, situaţiile întâlnite. Aceste lucruri par că nu îi absolvă direct pe aceşti trei scriitori de păcatul judecării aproapelui. La Arghezi, lucrurile sunt destul de clare la prima vedere, dar la satirişti, nu. Şi totuşi întreb un singur lucru: cum altfel poţi lovi în viciu, cum îl poţi demasca? Este suficient să îl rabzi? Este suficient să fii blând sau, uneori, este necesar să iei acel bici de ştreanguri cu care negustorii au fost alungaţi din templu? Ce vedeau în faţa lor Persius şi Juvenal? Vedeau în primul rând un Imperiu Roman în descompunere, pradă mândriei, vicleşugurilor, manifestărilor obscene. Este diferit oare de ceea ce vedea Arghezi, exceptând anumite exagerări proprii? Cred că nu, deoarece, aşa cum spunea un prieten, viciile sunt repetitive, ciclice, revenind sub forme aproape identice în diversele perioade istorice. Ne înşelăm dacă vorbim despre o rafinare a lor, aş spune că trăim perioada viciilor modeste, smerite, care nu doresc să fie descoperite cu uşurinţă. Atâta tot.

Îşi judecau aceşti oameni aproapele atunci când scriau? Poate doar Arghezi, care lovea necruţător în persoane reale, dar nici el nu a făcut tot timpul aşa. Cât despre Persius şi Juvenal, ei detestau doar viciile celor pe care îi aveau în vedere atunci când scriau satirele. Nu cred că îşi doreau, asemenea ziariştilor moderni, să arate ce au oamenii mai rău, ci şi cum se pot elibera de acest rău. Privind retrospectiv lucrurile, observ cu tristeţe că astăzi se critică doar de dragul criticii. Când privim relele unei persoane, etalate de revistele mondene, o dispreţuim în primul rând pe ea, ca persoană. Ne considerăm mai buni doar pentru că suntem mai săraci şi ne-am păstrat onoarea şi îi privim pe cei de rang înalt drept oameni de nimic. Oare satiriştii gândeau la fel? Oare Arghezi asta şi-a dorit? Îmi permit să mă îndoiesc. Deschideţi o revistă obişnuită înţesată de bârfe şi o operă de Juvenal şi veţi înţelege ce vreau să vă spun şi unde doresc să ajung. Place tuturor scrisul tăios, dar foarte puţini ştiu cât îşi judecă aproapele citind astfel de mediocrităţi. Da, sunt mediocrităţi, pentru că nu te fac mai bun, nu te aduc în punctul în care să spui: şi eu fac la fel, dar trebuie să mă schimb! Satiriştii şi pamfletarii adevăraţi ştiau să aducă acest beneficiu imens: dorinţa de schimbare. Ştiu oare acest lucru paparazzi moderni să facă sau se pricep doar să discute câte kilograme trebuie să dea jos o vedetă care abia a născut? Nu îmi aduc aminte ca scriitorii antici sau cei de calitate moderni să fi ajuns vreodată la acest nivel grotesc. Pentru mine rămâne un singur catalizator: revenirea la adevăratele izvoare.

Am uitat că trebuie să criticăm cu fineţe pentru a ajunge să eludăm viciile apăsătoare. Am uitat că suntem şi noi la fel cu cei pe care îi ponegrim. Nu ne dor păcatele lor, le râvnim cu o dorinţă bolnavă, grea, apăsătoare. În modernitate am uitat de un lucru esenţial: nu mai urâm păcatele şi nu mai iubim pe păcătos. În prezent iubim păcatele şi urâm pe păcătos. Aceasta este propria noastră satiră. Propriul pamflet.