Satul lui Cremene

▲ Iniţial, expresia evoca doar primitivismul, instaurarea târzie a legilor societăţii moderne în zonele de munte, care aveau propriile lor reguli de conduită ▲

Denumirea a fost utilizată pentru a evoca, în registru figurat, un loc fabulos, un fel de „Far West“ autohton, unde nu domneşte nici o lege. Un text literar prin care expresia populară a fost pusă în circulaţie îl datorăm lui Vasile Alecsandri: acţiunea vodevilului Rusaliile este plasată „în Moldova, în satul lui Cremine, la anul 1860“ (un toponim a cărui provenienţă autorul o şi explică, ironic, în continuare, citând un nume de ctitor: „Această crâşmă o fost zidită în anul mântuirei 1858 de boieriul Paharnic Cremine“). Mai încoace, valoarea de simbol este preluată, moralizator, de Constantin Noica: „Lumea aceasta nouă nu e un sat fără stăpâni, nu e satul lui Cremene. Este o lume a omului, fireşte a minţii lui, dar şi a înţelesurilor lui mai adânci de viaţă“ (Cuvânt împreună despre rostirea românească).

Iniţial, expresia evoca doar primitivismul, instaurarea târzie a legilor societăţii moderne în zonele de munte, care aveau propriile lor reguli de conduită (Cremenea şi Cremenari au fost nume de sate, astăzi desfiinţate, din zone montane ale judeţelor Bacău şi Mehedinţi). Mai poate fi adăugat faptul că în limba română există şi formularea, perfect sinonimă, „sat fără câini“: „Vorba ceea: găsise un sat fără câni şi se primbla fără băţ“ (Creangă, Povestea lui Harap Alb).

Valoarea simbolică a făcut posibilă translarea de la sat la alte tipuri de aşezări şi, în final, la ţară; dacă expresia „a mânca ca-n târgul lui Cremene“ condamnă doar lipsa unor bune maniere (cu referire la absenţa invitaţiei ce se cuvine adresată celui de faţă), necuviinţa, respectiv abuzul iau proporţii când în discuţie este ţara, o extensie pentru care revenim la Alecsandri: „Sărmană ţară! cu astfel de chibzuieli nechibzuite ai ajuns a fi satul lui Cremine şi Parlamentul Palavrament şi noi impegaţii nişte haimanale“; vezi şi replica Moldova - „drumu cel mare al străinilor“, a fost „o ţară de jac, satu lui Cremene, fără câni şi fără jitari“.

Tot cu adresă la domeniul politicului, confruntarea respectivă este prezentă şi la Eminescu, în diverse texte; de exemplu, instabilitatea, din raţiuni de clientelat politic, a funcţionarilor calificaţi, înseamnă „numiri, destituiri, permutări ca-n satul lui Cremene“ (Opere IX, 479), situaţie la care se referise şi Alecsandri, în Haimana.

O revigorare a expresiei, de asemenea în zona disputei social-politice, constatăm astăzi, de exemplu pentru a evoca rămânerea în urmă, pe diferite planuri: „oamenii trăiesc ca în satul lui Cremene. Cu grija existenţei zilnice, cu o sumedenie de probleme, dar fără şanse de a le găsi rezolvarea“ sau: „mai puţin bune drumurile din ţara lui Cremene“. Dar, imediat, se face translaţia spre un anumit loc din ţară, „Spaţiile verzi în ţara lui Cremene“, capitala, după interesele politicienilor fiind o zonă a bunului plac (vezi chiar „Bucureşti Far West“). Pe internet nu lipseşte nici referirea la oraşul nostru: „însemnări-din-Târgul-lui-cremene. Iaşi“.

Tot internetul ne-a furnizat însă o adevărată surpriză: într-un repertoriu arheologic, postat pe site-ul /arheologie.ulbsibiu.ro/, am găsit înregistrat, ca reper pentru o aşezare datată din neolitic până în epoca romană, numele „Punctul Satul lui Cremene“, ceea ce scoate denumirea din zona fanteziei pure; într-o zonă de munte, în raza comunei Densuş, din judeţul Hunedoara, un sat a primit cândva numele după un locuitor, probabil întemeietor al acestuia; iar numele de familie Cremene este, după dicţionare onomastice, unul destul de frecvent la noi.