Scăderea lefilor

Discutând despre un vechi împrumut din turceşte, leafă, ne-am referit la faptul că mai mulţi termeni de aceeaşi origine care denumeau noţiunea "sumă de bani primită de o persoană pentru prestarea a diferite servicii, pentru munca depusă într-o perioadă de timp" s-au depreciat, pe un fond general al evoluţiei semantice suferite şi de alte împrumuturi turceşti.

Exemplară este chiar situaţia termenului leafă. După ce, din secolul al XIX-lea, în locul acestuia şi din cauza diferenţierii slujbelor, a serviciilor sau funcţiilor prestate de diferiţi angajaţi, plata în bani a acestora a fost numită salariu, retribuţie, remuneraţie, onorariu etc., leafa a ajuns într-un con de umbră, cuvântul fiind folosit mai ales în mediul familiar sau doar în registru ironic, compătimitor, ceea ce se poate constata în special cu privire la diminutivul lefuşoară, care nu este doar o vorbă de… alint (cum sunt feţişoară sau mustăcioară!), ci este întrebuinţat şi pentru a sublinia atât regretul lefegiului cu privire la suma de bani pe care o primeşte, cât şi compătimirea altcuiva în legătură cu acest fapt.

Alt termen care, originar, făcea parte din aceeaşi familie este nacafá, unul întâlnit în Amintirile din copilărie ale lui Creangă. Intervenind în discuţiile dintre părinţii lui Nică despre foloasele învăţăturii, bunicul acestuia se referă, în cuvintele lui, la responsabilităţile misiunii şi funcţiei de preot: "Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chiteşte Smaranda, că şi popia are multe nacafale, e greu de purtat, şi decât n-a fi cum se cade, mai bine să nu fie". În acest context, nacafa înseamnă "obligaţii, pretenţii", unele, din păcate, aducătoare de necazuri, de neplăceri.

Dar, iniţial, ca în limba de origine, la Neculce de exemplu, sau în documente din secolul al XVIII-lea, nacafa apare cu sensul de "cheltuială cu întreţinerea cuiva; plată periodică în bani ca salariu sau pensie". Este uşor de admis că asemenea relaţii şi obligaţii au provocat şi neînţelegeri (întârzieri, contestaţii, răzbunări), de vreme ce nacafa a ajuns să aibă ca sinonime cuvinte ce evocă efecte ale unor astfel de situaţii (iată doar câteva: belea, bucluc, capriciu, dandana, naz, toană). Asemenea sensuri se regăsesc şi în texte de pe internet care vizează comportamentul unor politicieni de astăzi: "minciuni şi răzgândeli, plus nacafale de tot felul în direcţia cetăţeanului de rând"; sau: "l-am văzut reacţionând plin de nacafale în faţa reproşurilor oamenilor"; "ar trebui să ne trateze nu de sus, cu nacafale, ci să fie mai responsabili".

Pe scurt, vom aminti că şi termenul hac a avut, iniţial, la modul propriu sau figurat, sensul de "plată" (vezi, de exemplu, din documente, sintagmele hacul prisăcarilor, al cărucerilor, respectiv "hacul sângelui nostru şi al părinţilor noştri"). Cuvânt expresiv fonetic, hac a ajuns să fie utilizat, figurat, cu accepţia de "răsplată" pentru o faptă rea, de "răfuială"; să revenim la Creangă: "Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac!".

Este greu de găsit o altă zonă terminologică în care să se fi produs o atare adevărată scădere, în serie, a sensului: cuvintele numind iniţial plata în bani au ajuns să însemne relaţii încordate sau chiar conflictuale. Astfel se explică, după mentalul reflectat de paremiologia populară românească, asocierea banului cu ochiul învrăjbitorului lumii.

Încheiem cu o pagină de istorie culturală. În secolul al XIX-lea am împrumutat termenul salariu din franceză; la bază se află latinescul salarium, iar evoluţia semantică a acestui cuvânt reflectă realităţi din istoria romanilor. Iniţial, salarium numea raţia de sare ce se dădea unui soldat (aflat adesea în situaţia de a nu găsi substanţa respectivă, a cărei lipsă este una dintre cauzele apariţiei scorbutului). Treptat, raţia respectivă a fost înlocuită cu plata pentru procurarea sării, iar termenul a ajuns să însemne orice plată în bani.