„Scafandrul şi fluturele“

Cum arată viaţa când singura parte a corpului pe care o mai poţi mişca este o pleoapă? Aceasta este întrebarea în jurul căreia gravitează acţiunea filmului francez „Le Scaphandre et le papillon“, lansat în urmă cu un an şi apreciat deopotrivă de critici şi de spectatori. Inspirat din realitate, filmul ilustrează sfârşitul dramatic al unui editor francez cunoscut şi apreciat în cercurile sociale şi culturale din Paris, care a suferit un masiv atac cerebral la vârsta de numai 43 de ani. În urma nefastului accident, Jean-Dominique Bauby a devenit victima sindromului „locked-in“ („închis înăuntru“) - şi-a pierdut controlul asupra întregului corp, cu excepţia pleoapei stângi. Clipind o dată pentru „da“ şi de două ori pentru „nu“, pacientul a compus cu ajutorul unei asistente o carte despre noua sa viaţă. Asistenta îi citea alfabetul, iar când ajungea la litera dorită de bolnav, acesta clipea o dată, iar însoţitoarea scria litera pe hârtie. Imediat ce a fost publicată, cartea a devenit un best-seller internaţional; Jean-Dominique Bauby a murit la scurt timp după aceasta.

Ecranizarea ultimelor momente din viaţa editorului francez redă, cu un dramatism extrem, curajul, hotărârea şi imaginaţia fără limite ale unui om pus în situaţia de a-şi depăşi capcana propriei neputinţe şi aflat permanent în vecinătatea ucigătoare a deznădejdii. Înfruntând eroic limitele răbdării, memoriei, fanteziei şi necesităţilor umane, editorul de succes, devenit subit un corp aproape total inert, reuşeşte să parcurgă cu sforţări supraomeneşti experienţa bucuriei şi a durerii, a paternităţii şi copilăriei, a credinţei şi a îndoielilor, a extazului şi a absurdităţii, însumând astfel, dintr-o perspectivă inedită, trăirile unei vieţi întregi.

Ilustrând drama omului normal devenit subit spectatorul neputincios al propriei suferinţe, filmul trezeşte în sufletul privitorului o compasiune fără limite, atrăgându-i atenţia asupra unei perspective mai puţin comune asupra persoanelor cu handicap. Suntem obişnuiţi să ne raportăm la cei suferinzi din exterior, să-i privim în treacăt, nu de puţine ori chiar cu o curiozitate morbidă, să grăbim apoi pasul, încercând să ştergem cât mai repede imaginea sinistră. Pentru un om „normal“, handicapul sau diformitatea celuilalt este un accident „care se întâmplă“, este un caz nefericit care, din perspectivă statistică, poate fi privit el însuşi ca o „normalitate“. Este foarte dificil să empatizezi cu cel suferind, perspectiva proprie fiind prin definiţie cea unică, specială, solid clădită pe experienţa anterioară care, de cele mai multe ori, nu a trecut prin „accidente“ de felul celor de la care aproape invariabil grăbim pasul. Probabil din acelaşi motiv, când intrăm, într-un fel sau altul, noi înşine în sinistra statistică a celor loviţi de soartă, ne punem întrebarea pe care o auzim atât de des: „Cum a fost posibil să mi se întâmple tocmai mie?“, „De ce tocmai eu?“.

Personajul principal din filmul regizorului francez Julian Schnabel era, înainte de accident, un om în viaţa căruia succesul fusese regula, iar eşecurile, rare excepţii. Fiind redactor-şef la una dintre cele mai în vogă reviste pariziene care ilustra ultimele curente în modă, frumuseţe şi bun-gust, Jean-Dominique Bauby nu era nicidecum obişnuit cu lumea celor suferinzi, imobilizaţi şi fără ajutor. Cercurile în care trăia şi lucra eroul filmului reprezentau elita unei lumi pentru care puterea, popularitatea şi influenţa erau măsura şi criteriile absolute ale normalităţii.

Ajuns în starea deplorabilă de a nu se mai putea mişca, editorul francez a avut însă şansa de a fi înconjurat de oameni plini de compasiune şi pe deplin conştienţi de starea şi nevoile sale reale. Disponibilitatea de a rosti alfabetul pentru a ajunge la litera dorită de pacient şi astfel de a forma cuvinte care să devină fraze din care să ia naştere o carte, impresionează până şi pe cei mai răbdători şi altruişti oameni, obişnuiţi cu dificultăţile inerente unor astfel de situaţii.

Dramatismul pacientului francez este oarecum sporit spre finalul filmului de un detaliu care i-ar fi putut da o turnură neaşteptată suferinţei: fiind imobilizat în scaunul cu rotile, Bauby este adus de către un specialist logoped într-o biserică, pentru a vorbi cu un preot. Din păcate, această întâlnire nu are vreun efect vizibil pentru fostul editor francez, acesta păstrându-şi pe mai departe indiferenţa specifică mediului în care trăia şi care l-a împiedicat să descifreze şi un alt sens al suferinţei şi captivităţii sale.

Răvăşit de sentimentul propriei neputinţe, pacientul sucombă, din nefericire, în prima ipostază a metaforei cu care şi-a intitulat cartea, creată în condiţii atât de grele: nereuşind să devină fluture, rămâne captiv în costumul rigid şi neiertător de scafandru.