Şcoala, „jucăria“ Cezarului?

După ’90, românii au început să vină la biserică. Masiv. S-a înregistrat o explozie a numărului de biserici construite, şi nu ca urmare a vreunui plan al Bisericii, ci ca efect al unei dorinţe a credincioşilor de a participa şi contribui la activitatea unei instituţii pe care – de voie, de nevoie – o neglijaseră multă vreme. Intensitatea credinţei românilor i-a uimit pe toţi, multe şi variate fiind explicaţiile dar, mai ales, profeţiile cu privire la viitorul fenomenului.

România, stat teocratic?!

Agnosticii (militanţi sau nu) şi „simpatizanţii“ Ortodoxiei au sperat că valul va trece repede şi că românii se vor plictisi de-atâtea predici şi liturghii. Spre nemulţumirea acestora, momentul proferat a întârziat şi, de îndată ce critica la adresa religiei nu se mai putea asocia cu mai vechile „tehnici ale partidului“ (se-nţelege comunist, că numai acesta a existat de unul singur la un moment dat), au început să-şi strige, din ce în ce mai tare, nemulţumirea: „Dar ce facem din România, un stat teocratic? Ce înseamnă studiul religiei în şcoli? De ce se bucură Biserica de atâta atenţie?“ Şi alte întrebări „curajoase“, „libere“, izvorâte, cel mai adesea, din minţi semidocte ori personalităţi complexate, dar cu pretenţii de apartenenţă la selectul club de gândire secularist.

De pildă, pe unul l-a deranjat recent, atenţia acordată de mass-media morţii patriarhului, eveniment care, după părerea lui, ar fi arătat că România ar fi alunecat spre un stat teocratic. Un altul se forţa, zilele trecute, într-un ziar central, în demonstraţii despre inutilitatea şi absurditatea orei de religie, pe fondul discuţiilor din parlament, privind viitorului statut al orei religiei în sistemul public de învăţământ.

Dar că veni vorba despre secularism, poate că ar fi bune câteva necesare lămuriri, pentru cei care ar fi tentaţi să se lase intimidaţi de acest principiu, prezentat uneori ca pe o dogmă infailibilă.

Secularismul, ca şi filozofie politică, nu a ţintit în inima religiei, ci în bicepşii ei (a se citi în implicarea ei politică, statală), muşchi pe care, la drept vorbind, Biserica Ortodoxă nici nu i-a avut şi nici nu şi i-a dorit vreodată. Cu excepţia secularismului hard, anti-religios, acesta şi-a propus doar o separare strictă a chestiunilor religioase de cele politice din cadrul unui stat. Până aici, secularismul sună chiar biblic (lumea, între Dumnezeu şi Cezar); dar, mai mult decât atât, ar aduce a persecuţie.

Păcatul profesorilor de religie

Creştinii, după cum se ştie, nu prea se sperie de persecuţii; totuşi, e imoral ca majoritatea să fie persecutată de o minoritate mai gălăgioasă. Creştinii ştiu să-i dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu şi Cezarului ceea ce-i aparţine, dar de unde şi până unde şcoala este exclusiv jucăria Cezarului? Într-un stat – laic, desigur – unde peste 80% din populaţie se declară ca aparţinând unei anumite Biserici – în cazul nostru Bisericii Ortodoxe – e mai mult decât de bun simţ ca învăţătura acesteia să fie discutată şi în şcoală (nu numai în Biserică), şi nu înlocuită cu o rece şi diluată istorie a religiilor, care nu ar face altceva decât să producă o relativizare vecină cu nihilismul. Că, zic unii, studiul istoriei religiilor şi-ar avea rostul în zilele noastre, deoarece graniţele dispar ori devin simbolice. Este adevărat, desigur! Dar asta nu se poate face în detrimentul unei educaţii religioase confesionale.

Studiul sistematic al creştinismului ortodox – repet, confesiunea majorităţii – duce şi la o mai bună înţelegere a noastră ca naţiune, care, spiritual, s-a coagulat în jurul Bisericii. Iar pericolul fundamentalist la românii ortodocşi – se ştie, iar istoria a demonstrat-o – e inexistent.

Pe unii îi deranjează grozav că profesorii de religie fac aşa-zisă „cateheză“ şi „prozelitism“ pro-ortodox în şcoli. De unde vine acuzaţia, de fapt? Din faptul că unii vrednici dascăli, care „nu au ce face“ cu timpul lor liber, şi aleg să şi-l petreacă tot în mijlocul elevilor, organizând, în afara orelor prevăzute de programă, excursii la mănăstiri, vizite la biserici, chiar pentru spovedanie şi împărtăşanie. Deranjează, oare, pe cineva când profesorul de geografie face o expediţie cu elevii săi în Munţii Bucegi ori când cel de chimie îşi duce discipolii într-o rafinărie?

Aceleaşi figuri…

Pornirea unor ONG-uri (ale căror interese reale nu sunt amintite prea clar în statutele de funcţionare) de a vâna perlele profesorilor de religie ca pe nişte „erezii“ la adresa unor principii universal sau parţial acceptate, aduce a practică inchizitorială, mai ales atunci când, prin viclenii de discurs, se substituie generalul cu particularul, transformând excepţia în fenomen de masă.

De asemenea, a afirma despre România că se îndreaptă spre teocraţie, înseamnă, fie că respectivul autor diluează nepermis termenul ca atare, fie creionează scenarii bombastice pentru a atrage atenţia, fie îl deranjează o stare de fapt inofensivă şi pe care personal nu o acceptă. Cât priveşte studiul religiei în şcoli, cei care-i contestă locul şi rolul, pe motiv că, vezi Doamne, s-ar contamina religios o instituţie a statului secular, ar trebui să-şi actualizeze problematica despre care fac vorbire. Poate fi chiar o probă de diletantism sugerarea inutilităţii studiului religiei, când chiar şi în Franţa luminilor se pune problema rediscutării legii laicităţii din 1905, iar în gândirea europeană se vorbeşte despre imposibilitatea fundamentării etice a legilor şi acţiunilor sociale în absenţa religiei.

Cum aminteam şi mai sus, în perioada aceasta se discută pe marginea unei noi Legi a învăţământului, în care va fi luată în calcul şi situaţia orei de religie. Sunt foarte curios să aflu ce argumente vor mai fi aduse împotrivă şi, mai ales, cine vor fi cei care le vor avansa. Nu-i exclus să fim iarăşi agresaţi (în limitele constituţiei, desigur) de aceleaşi personaje care organizează mitinguri pentru evacuarea icoanelor din şcoli sau pentru „promovarea“ a mai ştiu eu ce minorităţi.