Şcoala, spaţiu al valorii

Şcoala reprezintă (şi) un spaţiu axiologic, un câmp de negociere şi validare valorică. Actorii implicaţi în procesul educativ îşi etalează diverse atitudini, preferinţe, interese, propun modele comportamentale dezirabile, dezbat şi desluşesc valorile care „intră“ şi „ies“ din acest perimetru.

Valorile „de intrare“ sunt purtate de protagoniştii principali - elevi şi profesori - dar şi de alţi participanţi (direcţi sau indirecţi): corpul administrativ-managerial, membri ai familiilor elevilor sau alţi colaboratori ai şcolii. În acelaşi timp, resursele materiale puse în joc induc anumite rezonanţe valorice, care, în unele cazuri, condiţionează, orientează şi „colorează“ axiologic funcţionalitatea demersurilor educative. Valorile „de ieşire“ sunt acele achiziţii comportamentale, încorporări de „ştiinţă şi de conştiinţă“, detectabile la nivelul „produsului“ (elevi, studenţi), dar şi al „producătorilor“ (căci şi agenţii schimbării - profesorii - îşi reajustează din mers înclinaţiile şi predispoziţiile valorice).

Universul axiologic al şcolii nu este uşor de desluşit şi interpretat. Este un spaţiu uneori mobil, glisant, tensionat, alteori calm, tihnit, supărător de molcom - dacă îl raportăm la unele tendinţe externe. Tensionările sunt inerente, chiar binefăcătoare. Este un loc al ajustării, reaşezării, redefinirii, contestării - chiar - al valorilor chemate aici pentru a fi interogate. Şcoala este un spaţiu al interpretării. Nu trebuie să ne sperie caracterul „mutant“ al intervenţiei şcolii în ceea ce priveşte redefinirea valorilor. În fond, în instituţia educativă valorile se discută, se confruntă, se amendează, se creează. Orice instituire valorică este problematică, aduce insecuritate şi disconfort, predispune la dislocaţie funcţională şi reaşezare instituţională; acest proces este un semn al „crizei“ ce poate anunţa o renaştere.

Reproducţia culturală realizată prin practicile didactice induce diferenţiere, presiune la achiziţii inegale, adânceşte variaţiile culturale sau sociale. Prin aceasta activitate se dobândesc statute şi poziţii, se legitimează diferenţele, se instituie autoritate şi prestigiu. „Capitalul cultural“ se redistribuie după o regie - uneori - perfidă, dificil de surprins şi cuantificat. Educaţia poate fi şi un instrument al polarizării, al segregării culturale, profesionale, materiale. Prin educaţie, are loc nu numai o integrare pur simbolică în structurile mentale prezente, ci se produce şi o selecţie diferenţiatoare, consistent materială, cu repercusiuni directe asupra configuraţiei sociale. Nu-i de mirare că, în unele societăţi, şcoala este o pârghie care acţionează în mod oportun, schimbă şi dinamizează întreaga fizionomie socială. Instituţia şcolară este un segment al socialului care „dă tonul“ întregii societăţi, o influenţează, o schimbă, o reînnoieşte. Este drept că şcoala se construieşte „pe măsura“ societăţii, dar ea trebuie să fie şi în contrasens cu fluxul axiologic precumpănitor, să fiinţeze ca un avanpost al ei, să se deschidă viitorului, să adulmece valorile necesare „pentru mai târziu“.

Atragem atenţia asupra dimensiunii mitico-simbolice a cunoştinţelor şi comportamentelor difuzate în interiorul şcolii. Acestea au darul de a re-defini individul şi de a-l propensa în sfera posibilului. O valoare informaţională încorporată şi validată (prin anostul ritual al verificării şi notării) nu este stocată pur şi simplu, ci reaşază tot cumulul achiziţionat, creează o rezonanţă, o „explozie“ în personalitatea educatului, proiectându-l în planul dorinţelor şi imaginarului. Valorile încorporate sunt trăite mai mult la modul imaginativ, „platonic“, decât sunt traduse în acţiuni şi fapte palpabile. Se lucrează mai mult asupra potenţialului elevului (se cultivă motivaţia, interesele, afectivitatea), decât asupra unor conduite manifeste. Sunt vizate reverberaţii de perspective, şi nu comportamente actuale. Se supradimensionează virtualităţi, dorinţe. De multe ori, profesorii „uită“ cu cine lucrează, nu mai văd elevii aşa cum sunt în realitate; ei operează cu „prototipuri“, cu „modele“. Se idealizează nepermis de mult atunci când rezultanta „trebuie să fie“ substituie premisa „ceea ce este“. Educaţia pentru valori predispune corpul profesoral la o plonjare în sfera irealului. Să fim atenţi, deci!