Scopurile căsătoriei creştine

Familia a fost instituită de către Dumnezeu, încă din paradis. Sfânta Scriptură notează faptul că, după ce l-a creat pe primul om, pe Adam, "a văzut Dumnezeu că nu este bine ca omul să fie singur" (Facere 2, 18) şi, din acest motiv, i-a făcut ajutor potrivit pentru el" (Facere 2, 18) în persoana Evei, prima femeie, al cărei nume înseamnă în limba ebraică "viaţă", pentru că femeia, soţia, mama este cea care dă viaţă copiilor, îi aduce pe lume.

Prin urmare, familia constituie cea mai veche instituţie umană, leagănul vieţii şi al civilizaţiei, mediul cel mai prielnic al afirmării şi împlinirii de sine, al mântuirii şi desăvârşirii.

Interpretând aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, la început, scopurile generale ale familiei erau: înmulţirea neamului omenesc şi înfrânarea sau împlinirea dorinţelor de natură trupească. La acestea însă se mai adaugă ajutorarea reciprocă a soţilor, în cadrul legăturii create prin căsătorie, şi a copiilor lor; şi sfinţirea sau desăvârşirea lor, prin comuniune şi prin ajutor reciproc.

Cel dintâi scop l-a constituit, aşadar, înmulţirea neamului omenesc, perpetuarea fiinţei umane, iar aceasta nu poate fi concepută la modul deplin în afara cadrului cald şi propriu, pe care îl oferă familia, sub privirea şi grija plină de dragoste şi bunătate a mamei şi prin vegherea şi sprijinul tatălui.

Încercările lumii contemporane de constituire a unor cupluri homosexuale, fie că este vorba de doi bărbaţi, fie că este vorba de două femei, sunt considerate de morala creştină a fi grave abateri şi lovituri la adresa familiei, forme degenerate şi exacerbate ale păcatelor şi patimilor dintre cele mai perverse, în mod special a curviei sau a desfrânării.

Al doilea scop pe care l-a identificat Sfântul Ioan Gură de Aur, în legătură cu familia creştină, îl constituie temperarea pornirilor fizice, naturale, a imboldului spre plăcere trupească.

Un alt scop important al familiei îl constituie ajutorul reciproc al soţilor. Căsnicia este însoţirea acestora "la bine şi la greu", până când moartea îi va despărţi, iar convieţuirea fericită presupune sprijin şi jertfă, ajutor şi îngăduinţă. Din primele clipe ale relaţiei lor şi nu doar din momentul întemeierii căsniciei, prietenii, iar mai apoi soţii, sunt datori să îşi ofere sprijin şi ajutor reciproc, pentru a putea înfrunta toate încercările şi ispitele legate de fiecare dintre ei sau de viaţă în comun şi de familia căreia i-au pus bază. Ajutorul, la care îi obligă Taina Cununiei, este unul atât material, cât şi spiritual, sufletesc şi duhovnicesc.

Şi nu în ultimă instanţă, pentru că acesta le include pe toate celelalte, scopul esenţial şi ultim al familiei îl constituie mântuirea sufletului sau sfinţirea. Familia, spre deosebire de relaţiile păcătoase "deschise" sau "libere", lipsite de perspectivă, moralitate şi responsabilitate, vizează nu doar împlinirea unor plăceri trupeşti şi trecătoare, ci dobândirea fericirii soţilor, unul alături de celălalt, şi a întregii familii, nu numai aici şi acum, adică în lumea aceasta, ci în veşnicie.

Din acest motiv, Biserica Ortodoxă apără unitatea şi indisolubilitatea familiei. În clipa în care fac alegerea pentru viaţă, optând spre întemeierea unei familii, tinerii trebuie să aibă permanent ferma convingere că nu se căsătoresc pentru un ceas sau pentru o noapte, nici pentru o zi, un an sau o viaţă, ci o fac pentru veşnicie, iar căminul sau familia lor trebuie să fie o anticipare a fericirii veşnice din împărăţia lui Dumnezeu.