Scriitorii şi Biblia

Trecutul creştinismului ne dă această lecţie: că seninătatea şi darurile Sfântului Duh urmează unei lupte, în care sângerările, căderile şi ridicările, zbuciumul sunt de o mare importanţă. Dumnezeu nu se foloseşte de om ca de o fiinţă pasivă căreia să îi dea, pur şi simplu, darurile sale. Colaborarea, căutarea, participarea şi, în special, libertatea omului sunt esenţiale.

Să ne imaginăm un posibil scenariu, din care ar lipsi cu totul respectul pentru persoana umană. Să ne imaginăm că ascultarea nu ar veni din iubire, ci ar fi supunere faţă de autoritate. Că Dumnezeu îl trimite pe om pe un munte, departe, într-un pustiu unde nimic nu e, pentru ca, însetat, bolnav, chinuit de propria conştiinţă să nu găsească nimic; că Domnul ar umple golul acelei căutări, a necunoaşterii, cu concluzia, urmare a trăirii în acel pustiu, că El e singurul şi cel mai bun Dumnezeu. Ce ar face omul? Ar lucra pentru Dumnezeu într-o adorare falsă şi lucrarea lui nu s-ar deosebi de munca unui sclav. Nu şi-ar găsi propria lui libertate în relaţia cu divinul.

Acesta este doar un scenariu, dar ce devine el la scară culturală? În planul culturii, de ce nu mai avem scriitori a căror opere să facă dovada contribuţiei omeneşti la opera dumnezeiască a creştinismului?

O arătare a superiorităţii, o impunere a unei autorităţi în domeniul culturii, venite dinspre religie, nu este posibilă şi nu este de dorit. Dumnezeu nu s-ar mai arăta ca iubire.

Ar putea Domnul să facă din pietrele acestea apostoli ai Lui. Dar, în măsura în care căutarea sacrului nu-i arată că în aceasta stă propria vocaţie, împlinirea lui ca fiinţă umană, ce ar deveni omul care ar lucra altfel pentru Dumnezeu? Un sclav care nu are decât conştiinţa propriei lui experienţe, cea a golului trăit, că Dumnezeu nu este acel gol; dar care nu cunoaşte smerenia Lui, căci El nu caută să se impună ca prezenţă unei lumi dezorientate şi nici nu profită de sentimentul ei de vinovăţie şi de eşecul de a fi trăit fără El. Câtă stranie infidelitate faţă de El, câtă minciună ar fi într-o întoarcere a omului care nu şi-a găsit libertatea de a-L iubi!

În ceea ce priveşte relaţia dintre Bisercă şi cultură, profesorul Theodor M. Popescu spune: „Biserica nu este solidară cu orice preţ cu cultura. Nu-şi poate lega soarta de cea a culturii, ea se află şi trebuie să rămână întotdeauna mai presus de cultură, o instituţie supraculturală, întrucât este mai presus de fire. Alianţa sa cu cultura este condiţionată şi limitată, nu merge până la capăt, ci se opreşte acolo unde conştiinţa Bisericii de trup al lui Hristos îi cere să se oprească. Cultura poate rătăci, poate decădea, se poate chiar compromite“.

Cultura poate să nu ţină seama de vocaţia omului, poate decădea şi, totuşi, libertatea aceasta nu poate fi depăşită prin impunere (a superiorităţii sacrului).

Am făcut această lungă, poate prea lungă introducere, pentru a semnala şi a întâmpina cu bucurie ancheta iniţiată de poetul Ion Zubaşcu în revista „Viaţa Românească“, anchetă ce poartă titlul Scriitorii şi Biblia. Ideea de pornire este că, după 1989, literatura noastră s-a deschis spre două zone tabu din perioada comunismului (redescoperirea erotismului şi reconectarea la domeniile sacrului) şi îşi propune să investigheze, pe parcursul anului 2008, sacrul - „această direcţie regăsită a culturii durabile“. Începând cu numărul 5/2008, creatorii sunt rugaţi să răspundă la câteva întrebări, între care: Când aţi descoperit pentru prima dată Biblia şi pe Dumnezeu? Ce incidenţe sau experienţe are viaţa dumneavoastră cu sacrul? Consideraţi valoarea literară un substitut, un mijloc sau o complementaritate a divinului? Ar fi posibil să se reactualizeze vreodată dimensiunea profetică a literaturii, în sens biblic? Mai este creatorul de azi un demiurg, care contribuie la Geneza perpetuă a lumii noi, prin propria creaţie, sau doar un înger al ultimei apocalipse în desfăşurare, care-şi oficiază propria cădere? În numerele 5, 6-7 ale revistei au răspuns scriitorii: Dora Pavel, Adrian Popesu, Radu Ulmeanu, Liviu Antonesei, Paul Aretzu, Vasile Dan, Gellu Dorian, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Simon, Matei Vişniec.

Răspunsurile lor sunt foarte interesante, începând de la părerea lui Vasile Dan că este „extrem de personală, confidenţială chiar“, întrebarea despre cum, când L-a descoperit pe Dumnezeu, până la relatarea lui Gellu Dorian a tentaţiei puternice de a abandona, din cauza lehamitei şi a celor din jur, a celor care, erijându-se în dumnezei, fac şi desfac într-o literatură.

Aş încheia subliniind importanţa Evangheliei, necesitatea ei pentru cultura umanităţii, fiind, cum spunea profesorul Theodor M. Popescu „sufletul culturii sufletului“. Şi aş mai aduce în discuţie faptul că omul îşi poate recupera sufletul, ce face parte dintre cele nevăzute, doar prin conştiinţa propriei libertăţi, prin sinceritatea cu care se întreabă despre propria vocaţie şi împlinirea sa, prin profunzimea cu care caută iubirea. Toate acestea, pentru a avea o cultură a unor oameni care Îl slăvesc pe Dumnezeu în libertate, nu o cultură de sclavi.