Scriitorul - martor al frumuseții și luminilor sufletului

Aniversare sub semnul bucuriei

Cine se încumetă să aștearnă câteva rânduri la aniversarea unui scriitor cu anevoie va reuși să așeze în ramă potrivite slove. Desigur, demersul ar putea aduce bucurie, ori ar genera întrebări, întrucât profunzimea celui care receptează poate privi dincolo de cuvinte, iar nuanțele sunt atent analizate.

E greu să adresez un mesaj către un autor renumit, dintre cei cu marele dar al scrisului. Însă îndemnul Mântuitorului Îndrăzniți! (Ioan 16, 33) îmi oferă imboldul de a redacta gânduri cordiale către unul dintre oamenii apreciați de lumea culturală, drag sufletului meu.

Astfel de momente pot fi trăite fie în taină, fie într‑o stare de bucurie a comuniunii. Cert este că ele trebuie cinstite, apreciate și elogiate, întrucât sunt expresia recunoștinței față de cel sărbătorit.

Mă încumet, așadar, să mărturisesc că aniversarea scriitorului Grigore Ilisei este un moment de bucurie nu doar pentru el, ci și pentru cititorii sau prietenii vechi și noi, martorii maturității operei sale literare și ai unor trăiri cum nu prea des se întâlnesc. Pot spune că scrierile, amintirile și povestirile domniei sale sunt dăruite într‑o admirabilă formă, cu ascendență sadoveniană, cum mărturisea într‑un dialog cu prietenul său Titus Vîjeu în cartea nu de mult apărută, „Un veac în față, un veac în spate”. Totuși, această descendență sadoveniană are glasul de ființă unică și irepetabilă, fiind marele dar al scriitorului, cum sesiza unul dintre admiratorii operei sale, subliniind că are ochiul obișnuit de a scruta profunzimile.

Prin aceste gânduri la aniversarea domnului Grigore Ilisei doresc să aduc la lumină și mărturia Margaretei Labiș, sora marelui poet, având obârșia în același loc cu scriitorul evocat.

Sunt bucuros că mărturisirea s‑a întâmplat în reședința arhierească de la Radu Vodă, în anul 2015.

Într‑adevăr, părinții Margaretei și ai lui Nicolae Labiș erau prieteni cu familia preotului Ilie Ilisei, din același ținut binecuvântat al Fălticenilor.

Istorisirea merită atenția noastră și, de ce nu, a literaturii române. Eugen și Profira Labiș erau învățători la Poiana Mărului, Mălini, județul Baia. Aproape, în satul Văleni, slujea ca preot Ilie Ilisei, paroh și în Poiana Mărului, iar în lumea satului intelectualii căutau momente de bucurie și prieteșug, cum a fost și la botezul lui Grigore Ilisei, evenimentul prilejuind întâlnirea ca dintr‑o poveste, la care familia Labiș a participat cu mare drag.

În casa preotului, de obicei primitoare, Nicolae Labiș nu‑și lua ochii de la pruncul abia scos din apa cristelniței, când i s‑a îngăduit să țină în brațe copilul umbrit de darurile Duhului Sfânt.

Sub semnul comuniunii, al iubirii revărsate către ceilalți, la creștinarea pruncului Grigore, din anul 1943, a coborât peste cel de curând botezat și darul cuprinderii în cuvinte a lucrurilor esențiale din viață și a emblematicei zone în care s‑a născut. Între cele mai pitorești locuri ale Țării de Sus, valea munților Stânișoarei a fost înfățișată în cuvintele scriitorului în mod inegalabil. Cine ajunge astăzi prin satele Văleni, Poiana Mărului sau pe Culmea Stânișoarei va descoperi, în parte, acest univers inefabil, care, în urmă cu aproape 80 de ani, avea un farmec ce‑i sporea strălucirea.

Între timp, oamenii au schimbat câte ceva din structura tradițională și splendidă, totuși, satele de pe Valea Suhăi Mari păstrează frumuseți pe care le întâlnim, pe alocuri, și în vremea noastră.

Acolo, în casa preotului Ilie Ilisei, a poposit în mod providențial în 1942 și Mitropolitul Irineu Mihălcescu, alături de scriitori, dascăli și cărturari ai zonei. Mitropolitul venise la sfințirea bisericuței ridicate în scurt timp, înainte ca preotul Ilie să zidească ori să înnoiască și alte lăcașuri sfinte. Au intervenit războiul, încercările, dar și bucuriile anilor care au urmat.

Mărturisind despre Culmea Stânișoarei și Crucea Talienilor, scriitorul afirmă că, peste ani, când a avut prima ascensiune pedestră către locul respectiv, a trăit senzația ivirii unui iatac celest. Călătorind pe cărări șerpuite până la o stână, care pare a fi din descrierea „Baltagului”, a dat chip atunci nemărginirii în toată splendoarea ei.

Vecin cu astfel de frumuseți, Grigore Ilisei le‑a așezat mai târziu în pagini, după anii de școală petrecuți cu profesori mari și cu specială înrâurire către cunoaștere.

Mărturisește că la Fălticeni a simțit chemarea către literatură. Orașul în care a studiat la celebrul Liceu Nicu Gane, mai târziu Colegiu Național, în perioada când străluciți profesori au predat la catedrele lui, are numeroase lucruri și locuri care merită să fie puse în lumină.

Tot ce a scris Grigore Ilisei despre Fălticeni, singur sau împreună cu alții (Ștefan S. Gorovei și Paul Miron), reprezintă cărțile sale de suflet. I‑am spus în câteva rânduri scriitorului fălticenian că ar mai fi de împlinit o datorie de a scrie singur, sau împreună cu altcineva, o carte închinată preoților zonei, sau măcar unora dintre ei. Ar fi o cinstire adusă confraților de slujire ai tatălui său, mai ales că mulți dintre ei (în perioada de după 1948 până la ivirea zorilor libertății, în 1989) au mărturisit, cu grele sacrificii, credința în Mântuitorul Iisus Hristos.

Scriitorul a cinstit cu asupră de măsură literații vremii sale.

Gânduri luminoase a îndreptat mereu către profesorii de la Liceul Nicu Gane. Mărturisește că aceștia reprezentau aristocrația intelectuală. Se bucurau de mult respect, aveau un statut special, inclusiv cel material, unii dintre ei având prestație de cadre universitare. Între profesorii de la Nicu Gane din perioada interbelică s‑a numărat și Virgil Tempeanu, devenit ulterior profesor universitar la Iași și București, traducător renumit, cu scrieri apreciate în Germania, țara unde studiase la Universitatea din München. De asemeni, alți doi scriitori amintiți mereu, Aurel George Stino (căruia G. Ilisei i-a îngrijit în tinerețe prima carte, „Grădina liniștii”, apărută, din păcate, postum) și Vasile Gh. Popa, manifestau vocație de profesori. Ni se spune că nu erau slujbași, ci oficiau în sensul cel mai înalt al misiunii pe care un dascăl și‑o asumă când se află în fața elevilor săi.

Aurel George Stino a avut bucuria de a întâlni un elev de ținuta lui Grigore Ilisei. Altfel, multe dintre realizările și cuvintele sale s‑ar fi pierdut. Ce înseamnă să ai o asemenea șansă, să te bucuri ca, din osteneala ta, măcar o parte să rămână cunoscută posterității, să se bucure de apreciere, prin prisma unuia dintre elevii care au avut simțire înaltă și puterea de a reda altora esențialul unei astfel de misiuni.

Cum este și firesc, un loc special în amintirile lui Grigore Ilisei îl ocupă tatăl său, preotul Ilie, ajuns în Fălticeni în 1955, când fiul său se afla la vremea studiilor.

Preotul Ilie a rectitorit una dintre bisericile intrate în istoria literaturii române, în care poposise Ion Creangă, elev la Școala de Cateheți din Fălticeni (Folticeni, după propria mărturisire).

În legătură cu biserica de la Fălticenii Vechi, s‑a întâmplat un fapt minunat, pe care îl așez în nemărginita Pronie a lui Dumnezeu, și anume vizita Mitropolitului Teoctist al Moldovei, în noiembrie 1977, la resfințirea ei. Nu știu dacă a fost prima slujbă de sfințire, sau printre primele, pe care noul chiriarh de la Iași a oficiat-o în eparhia sa. Știu însă că nu întâmplătoare a fost bucuria lui Grigore Ilisei de a‑l întâlni mai târziu pe Mitropolitul și viitorul Patriarh Teoctist.

Am fost și eu martor la astfel de întâlniri. Patriarhul Teoctist își aducea aminte cu nostalgie de biserica sfințită la începutul misiunii sale în Moldova și în special de chipul unui preot harnic și râvnitor.

În prezența mea, cu autentică bucurie, Patriarhul Teoctist i‑a acordat scriitorului Grigore Ilisei Crucea Patriarhală, meritată și de tatăl său, sacerdotul cel temerar care nu se învrednicise s‑o primească până la săvârșirea din această viață (7 martie 1985). De altfel, atunci, în 13 noiembrie 1977, Mitropolitul Teoctist i‑a conferit preotului Ilie Ilisei, ca recunoaștere a ostenelilor sale sacerdotale, rangul de iconom stavrofor.

Am evocat crâmpeie din viața scriitorului Grigore Ilisei, arătând că purtăm în taina ființei noastre darurile primite de la Dumnezeu prin Taina Botezului, precum și multe nestemate dăruite de oamenii pe care i‑am întâlnit în cale, părinți, rudenii, profesori, prieteni, de multe ori vistierii de credință, lumină și frumusețe. Există și o taină a tezaurizării acestor daruri, cum se poate întâlni, uneori, și risipirea lor. Emblematică rămâne, însă, întoarcerea risipitorului, mai importantă decât atitudinea celuilalt fiu, care, aparent, a adunat mult, fără însă a tezauriza. De aici înțelegem cât de important este să zidești, cum lesne este să risipești.

Scriitorul autentic cuprinde în taina vieții lui frumuseți și căutări, doruri și trăiri înalte, pe care le vede dincolo de ce ne este cunoscut. Accesul la cunoaștere este prilejuit printr‑un efort susținut și curajos de a cuceri piscurile ce înlesnesc revelațiile, așa cum Moise a urcat mai sus de lume pentru a se întâlni cu Dumnezeu.

Grigore Ilisei întrupează în cărțile sale viața și înțelesurile ei prin personaje memorabile, elogieri rafinate, prețioase pisanii de azi și de demult.

Cine va deschide paginile scrise de condeiul lui Grigore Ilisei se va întâlni cu profunzimea gândurilor sale și prospețimea ideilor ce străbat zorii.