Scrisori către tineri

Memoria noastră e formată din fărâme, din frânturi de cuvinte, de imagini. Este mereu nevoie de ceva sau de cineva care să dea sens, să transforme într-un întreg această lume interioară. În fiecare dintre noi trăiesc un copil şi un matur, primul mirându-se, trăind fascinat de misterul lumii, şi celălalt încercând să ordoneze, să construiască trepte, pe care păşind, copilul să ajungă la fericire.

Nu cred în perspectiva inversă, ca de pildă cea exprimată de poeta Ana Blandiana într-un poem, în care ideea este că ne naştem bătrâni şi că ne transformăm, pe parcursul vieţii, în copii. Cred, mai curând, într-o „convieţuire“ a copilului şi a înţeleptului în acelaşi om, aşa cum ni se cere: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“.

Cum trebuie, cum poate fi predată înţelepciunea de viaţă cuiva lipsit de experienţă? Modul cel mai răspândit este formularea unor reguli. Mă gândesc la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ca la o carte din care un tânăr poate să înţeleagă necesitatea ca viaţa lui să fie orientată spre ceva, să aibă un scop şi să cunoască şi metoda de a-l atinge. Ceea ce rămâne tânărului este apoi de a merge efectiv pe drumul lui în viaţă.

Un tur de orizont încearcă să facă şi André Maurois în Scrisoare deschisă către un tânăr. Scrisă la optzeci de ani, pentru cineva care avea douăzeci, cartea conţine sfaturi în legătură cu pericolele timpului respectiv, obiectul vieţii, pregătirea profesională, răgazurile, căsătoria, banii, politica, credinţa.

Tânărul este sfătuit, de la început, să îndepărteze din minte pesimismul neoromantic, ideea că lumea este absurdă, că valorile morale s-au perimat. Argumentul care susţine necesitatea valorilor morale este fericirea: fără ele nici o societate, nici o fericire nu ar supravieţui. Îi reaminteşte apoi câteva reguli, la fel de vechi ca civilizaţia, care nu au fost anulate de tehnică sau de filosofiile nihiliste.

Prima dintre regulile de viaţă oferite tânărului conţine în cuvinte simple ideea jertfei: „Trebuie să trăieşti pentru altceva decât pentru tine“. Cel care trăieşte pentru sine îşi uită angoasele şi grijile meschine. O a doua regulă care aduce fericire este acţiunea: „Cât despre acţiunile utile, ne bucurăm de eficacitatea lor: un primar activ face un oraş curat, un preot ţine o slujbă însufleţită şi aceste reuşite îl mulţumesc“. Ultima regulă propusă, care exprimă de fapt o virtute, este fidelitatea.

O altă carte care nu trasează reguli, dar este scrisă în acelaşi spirit al grijii faţă de sufletul unui tânăr este cartea lui Gabriel Liiceanu - Scrisori către fiul meu (Editura Humanitas, 2008). Un tată îi scrie fiului său înaintea unei operaţii dificile pe care o are de făcut; distanţa dintre cei doi creează o deschidere reciprocă, o ocazie specială de sinceritate, în care memoria afectivă se poate revărsa.

Este interesantă întâlnirea tânărului Liiceanu cu Constantin Noica. Paginile de jurnal înmânate de discipol maestrului său au avut ca răspuns o scrisoare în care tânărul, numit Rafail, este sfătuit astfel: „Dăruieşte-te, Rafail, dăruieşte-te. E ceva de făcut pe lumea asta. Toată problema este cu fiecare: ce bucurii simple vrea să încerce. Şi mi-eşti drag fiindcă ai bucuriile simple ale fiinţei complicate“.

Paginile din primul jurnal al lui Gabriel Liiceanu sunt, cred, tentante pentru adolescenţi. Ele încep frumos: „Încăpăţânarea sublimă a adolescenţei de a nu face compromisuri cu relativul. Drama maturizării: dez-adolescentinizarea“. O filosofie a adolescenţei ar fi fost, din punctul de vedere al autorului ei, „tot ce s-ar putea face mai pios întru lauda umanului“. Constantin Noica a mizat pe afectivitatea discipolului său şi i-a spus: „dăruieşte-te!“.

Ce-i va spune, peste ani, Gabriel Liiceanu fiului său? Ce sfat de viaţă îi va da? Aflăm din ultimele pagini ale cărţii că rostul vieţii este de a face binele. Acesta, îi spune tatăl fiului, este singurul proiect de viaţă care îl va face fericit. Îl citează pe Tolstoi care vorbeşte despre „pasiunea binelui“.

Atât despre taţi şi fii, tineri şi bătrâni. Ei aşteaptă unii de la alţii fapta însoţită de virtute, şi depinde de fiecare în ce măsură o va realiza.