Scrisul, o distracție imperială

„A citi, a gândi, a scrie - iată curate acte politice”, spu­nea criticul Titu Maiorescu (apud ***, Reflecții și maxime, vol. I, ediție îngrijită de Constantin Bădescu, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, p. 127).

Într-o perioadă în care marile distracții constau în câteva sărbători anuale fastuoase și dineuri elegante ținute în onoarea unor ambasadori străini, îm­părații bizantini își găseau adesea timp pentru crearea de opere literare, politice sau religioase. Scrisul devenea o modalitate bună de intrare pe scena istoriei, de pecetluire pe hârtie a gândurilor și planurilor grandioase sau, la nevoie, un simplu exer­cițiu de compilare a autorilor antici și teologilor mari ai Bisericii.

„Distracțiile împăratului îmbrăcau multe forme. În vădit contrast cu modelele predominante ale Occidentului medieval, mediul aristocratic, pe de o parte, și valoarea atribuită de civilizația bizantină înzestrării literare, pe de alta, se combină cu rolul pregnant al documentelor scrise în administrația militară și civilă, alimentând pretențiile literare ale unor împărați, fenomen care se extinde și în rândul femeilor din familiile imperiale.

Iustinian compune tratate teologice erudite. Indiferent de rolul colaboratorilor săi (scriitori sau copiști), Constantin al VII-lea, împărat cultivat, asemenea lui Theodosius al II-lea cu o jumătate de mileniu în urmă, râvnește, evident, la o posteritate literară, compunând sau comandând tratate despre diversele aspecte ale guvernării imperiale. […] Tatăl său, Leon al VI-lea, a compus imnuri și discursuri pentru numeroase evenimente oficiale. Manuel al II-lea scrie un tratat polemic în favoarea creștinismului, văzut în opoziție cu islamul. Ioan al VII-lea Cantacuzino a parafrazat Etica Nicomahică și, când a fost constrâns să se retragă de pe scena politică, s-a dedicat redactării unei autobiografii” (Michael McCormick, „Împăratul”, în: Guglielmo Cavallo (ed.), Omul bizantin, trad. de Ion Mircea, Iași, Ed. Polirom, 2000, p. 276).

Toate aceste exemple ne descoperă o râvnă multiculturală a împăraților bizantini, dornici să rezolve în chip minuțios diferite aspecte ale guvernării, teologiei sau literaturii contemporane cu ei. Ar fi prea simplu să considerăm această abundență a scrierilor imperiale ca fiind rezultatul unui calcul politic lipsit de scrupule, menit să le asigure o faimă care să-i facă inatacabili în fața rivalilor din interiorul granițelor sau de peste hotare. În majoritatea cazurilor, ei sunt încurajați de mediul teologic al vremii sau de persoane apropiate să lase posterității roadele gândirii proprii. Iar aceste roade sunt destul de consistente. Descoperim tratate militare de anvergură, opere teologice de bună calitate, chiar și literatură mult peste media celei întâlnite în general în Bizanț. Să fie toate acestea și produse ale minții altora? Să fi existat în spatele unor împărați un ghost-writer abil care să fi creat sau măcar să fi prelucrat materia brută a operelor lor? Nu este improbabil, dar am fi aflat de existența acestuia cu ușu­rință. Gelozia scriitorilor rareori poate fi potolită, chiar dacă te afli în competiție cu un împărat, iar zvonurile ar fi fost notate cu siguranță de un cronicar mai abil în cercetarea dedesubturilor istoriei contemporane cu el.

Există, însă, un fapt supărător, care aruncă o umbră de îndoială asupra operelor împăra­ților bizantini: laudele necontenite pe care le primesc. Scrierile lor sunt considerate cele mai înțelepte, cele mai profunde, cele mai bune de citit. Privind la acest aparat funcționăresc, care încearcă să transforme și scrierile imperiale mai slabe în adevărate best-seller-uri ale Evului Mediu, ne simțim un pic rușinați de lipsa de obiectivitate a celor care nu pot crea nimic, dar laudă tot pentru a primi și ei un pic din creditul celor apreciați. Însă, dincolo de această slăbiciune general întâlnită, aceste opere merită lecturate și privite cu o oarecare uimire având în vedere respon­sabilitățile foarte mari pe care împărații bizantini le împlineau în paralel cu vocația lor de scriitori. Și atunci îți dai seama de adevărul spus de Jules Renard: „Talentul este o chestiune de cantitate. A avea talent nu înseamnă a scrie o pagină: înseamnă a scrie trei sute. […] Rămâne să ridici condeiul, să potrivești foile de hârtie, să le umpli cu răbdare. Cei puternici nu șovăie. Se așază la masă, vor asuda. Vor merge până la capăt. Vor secătui cerneala, vor istovi hârtia. Este singura deosebire dintre oamenii de talent și nevolnicii care nu vor începe niciodată. În literatură nu există decât vite de jug. Geniile sunt cele mai vânjoase, cele care trudesc neobosit optsprezece ore pe zi. Gloria înseamnă un efort constant” (Jules Renard, Jurnal. Pagini alese, trad., selecție note și pref. de Modest Morariu, București, Ed. Nemira, 2007, pp. 33-34).