Scurtă întâlnire

Nicu T. locuieşte într-un oraş în care nu cunoaşte mai pe nimeni. Pe lângă alte satisfacţii mărunte oferite de metropolă, cea a plimbării pe stradă fără a fi nevoit să salute vreun cunoscut la fiecare cinci minute este una adorată de către prea puţin sociabilul Nicu T. În valurile de necunoscuţi care se revarsă pe la intersecţii, Nicu T. se simte ca peştele în apă. Nimeni nu-l opreşte pentru a-l întreba dacă s-a însurat sau nu, unde lucrează, ce salariu are, de ce s-a îngrăşat sau de ce i s-a rărit părul. Există o savoare a posturii de incognito pe care Nicu T. o cunoaşte foarte bine şi o degustă cu voluptate în fiecare zi. Se strecoară prin mulţime, trăind satisfacţiile pe care doar anonimatul ţi le poate rezerva. Tihna lipsei de identitate i-a fost însă întreruptă în timpul unei banale schimbări a sensului de mers, de pe Răzoarelor pe Uzinei.

Nicu T. se afla la mijlocul promenadei, zornăindu-şi absent mărunţişul din buzunare, când în faţa sa a răsărit, ca o ţintă la un concurs de tir, Veronica V., cea mai antipatică fată din clasa de liceu. Veronica V. fusese premianta clasei, laureată la diverse olimpiade pe ţară, febleţea profesoarelor de chimie, fizică şi franceză, şefă de clasă, preşedinta organizaţiei UTC din liceu, membră a numeroase cercuri de tot soiul, de la arheologie până la astronomie, prim-solistă în corul şcolii, mâna dreaptă a dirigintelui, îndeplinind tot felul de alte funcţii de care Nicu T. chiar nu mai reuşea să-şi amintească. Radioasă, Veronica V. l-a prins de braţ pe ursuzul trecător Nicu T., şfichiuindu-i obrazul cu inevitabila întrebare: „- Ce mai faci tu, măi, Nicule?“ Nicu T. a fost atunci împresurat de gânduri buimace. „Chiar, ce mai fac eu, Nicu T., elevul indolent din ultima bancă de la perete, cel care juca alba-neagra cu blacheurile de pantofi în orele de germană, care rămăsese corigent la fizică, matematică şi chimie în clasa a XII-a, care nu avusese nici o iubită în liceu, care bea lichior de mentă în parcul din spatele Grădinii de Vară, chiulind de la orele de cunoştinţe social-politice, care nu şi-a văzut decât de două ori profesorul de desen tehnic, care avea voce de măgar anemic, care mereu îşi făcea pierdut carnetul de note, care nu ştia să deosebească mojarul de pistil, care mâzgâlea băncile cu interjecţii obscene, care spărsese tabla cu o minge de handbal, care...“ Ce să răspundă decadentul Nicu T. multilateral dezvoltatei Veronica V., după 15 ani de absenţă? O privea uşor încruntat, pregătit pentru un răspuns ca o rafală de pistol automat: „Ce să fac? Nu m-am însurat, n-am casă, n-am maşină, n-am serviciu, n-am afaceri, n-am cont în bancă“. Însă, dincolo de pupilele dilatate de curiozitate ale Veronicăi V., Nicu T. sesiză un întreg consiliu profesoral cu urechile ciulite. Aşa că spuse, abia şoptit: „Mă confundaţi, dră. Eu nu sunt Nicu“. ...Şi porni mai departe, în imperturbabila sa plimbare, neîndrăznind să mai privească în urmă, spre un monument viu al succesului.