Se cuvine ca să potrivim cumpătarea după puterea trupului

Aşadar, se cuvine să avem stăpânire şi asupra pântecelui. Căci educarea pântecelui este înlăturarea pasiunilor, iar înlăturarea pasiunilor este liniştea şi seninătatea sufletului, iar liniştea sufletului este izvorul cel mai productiv de virtuţi. Dar cea mai bună cumpătare a pântecelui este cea potrivită fiecăruia după puterea trupului. Căci unora oboseala poruncită nu le-a produs supărare, ci le-a dat mai degrabă bună dispoziţie decât mâhnire; datorită solidităţii şi neobişnuitei construcţii şi puteri a trupului, şi ceea ce pentru aceştia era uşor de suportat, pentru alţii a devenit cauză de primejdii. Pentru că între trupuri poate să găsească cineva atâta deosebire câtă există între aramă şi fier, pe de o parte, şi bucăţelele de lemne pe de altă parte. Aşa încât cumpătarea se cuvine să fie practicată ţinându-se seama de puterea existentă. Căci virtuţile, când sunt obţinute numai în suflet, au aceeaşi valoare pentru toţi, precum bunăvoinţa, indulgenţa, modestia, bunătatea, dragostea frăţească, sinceritatea, dragostea de adevăr, compasiunea, amabilitatea, filantropia; dar pe acestea le numim virtuţi proprii sufletului, pentru că, desigur, la dobândirea şi însuşirea lor trupul nu contribuie cu nimic mai mult pentru suflet, decât numai că se face pentru el camera de deliberare în care sunt discutate virtuţile şi sunt luate hotărârile.

Totuşi, cumpătarea se cuvine să fie limitată pentru fiecare om după puterea lui trupească, aşa încât nici să nu contribuim mai puţin decât îngăduie puterea reală, nici să nu ne forţăm peste putere. Pentru că şi aceasta, socotesc, se cuvine s-o avem în deosebită atenţie, ca nu cumva, adică să consumăm rezistenţa trupului cu excesul cumpătării şi să-l facem neputincios să împlinească actele importante. Pentru că Dumnezeu, când a creat pe om, n-a voit ca el să fie nelucrător şi nemişcător, ci să fie activ pentru îndatoriri, căci pe Adam l-a aşezat în paradis poruncindu-i ca să-l lucreze şi să-l păzească (căci chiar dacă în poruncă ar fi sens de teorie, totuşi înţelesul special al ei a fost vrednic de zel şi studiu), iar după căderea lui de acolo i-a poruncit să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei. Iar că cele spuse pentru Adam au fost spuse şi pentru toţi descendenţii lui rezultă clar din aceasta: Că Dumnezeu a hotărât împotriva lui (Adam) şi moartea când a spus: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“ şi că toţi urmaşii lui au devenit părtaşi cu el întru totul la această nenorocire. Se cuvine aşadar să nu se intervină cu ceva contra naturii şi contra celor hărăzite de Făcătorul naturii, ci, fiecare respectând aceste hotărâri, să aibă corpul capabil să activeze şi să nu fie niciodată extenuat prin excese. Acesta cred că este modul cel mai bun pentru activitate, să păstreze fiecare cu fidelitate legile rânduite.

(...) Pentru că, dacă era bine ca să neglijăm trupul şi să fie un mort viu, Dumnezeu în orice caz dintru început ne-ar fi construit astfel; dar dacă nu ne-a construit aşa, totdeauna am făcut ceea ce a hotărât bine; şi fiindcă ne-a creat bine, toţi câţi nu păstrează pe cât este posibil ceea ce a fost bine construit păcătuiesc.

Aşadar, să reflecteze: nu cumva viciul să se instaleze în sufletul lui din neglijenţă, ca nu cumva curăţenia şi atenţia gândului către Dumnezeu să înceteze, ca nu cumva sfinţenia Duhului şi luminarea care vine de acolo în suflet să se întunece. Pentru că, dacă cele menţionate se dezvoltă bine, pasiunile trupului nu vor găsi în nici un caz prilej să se trezească atunci când sufletul se îndeletniceşte cu cele de mai sus şi nu oferă prilej trupului pentru trezirea pasiunilor. Căci dacă de multe ori, când reflectăm cu gând stăruitor, ceva pentru viaţă, vederea şi urechea rămân impasibile şi întreg sufletul este atent la gândire, lăsând senzaţiile izolate, cu atât mai mult nu vom avea timp să gândim la patimi, dacă dragostea dumnezeiască prinde vigoare în sufletul nostru. Dar chiar dacă cumva acestea s-ar răzvrăti puţin, ele vor fi liniştite îndată cu superioritatea sufletului. Căci spune-mi, ce este mai bine, să imităm pomii fructiferi, care şi pe ei se umplu până sus şi pe alţii îi bucură de roadele lor, sau să ne facem asemenea plantelor care se ofilesc de căldură şi secetă, şi să fim - după profet - sfeclă pe jumătate coaptă, care nu poate să fie întrebuinţată nici pentru nevoile familiei (deşi avem în noi de la natură puterea pentru tratamentul care ne este necesar), şi să urmărim adevărul pe jumătate, numai pentru suflet, nu şi pentru trup? Căci dacă am fi fost stabiliţi fără trup, ar fi fost necesar să cercetăm ceea ce este mai de preţ numai pentru suflet; dar fiindcă omul este dublu, dublă se cuvine să fie şi căutarea virtuţii, obţinând-o şi prin oboselile trupului şi prin exercitările sufletului. Dar oboselile trupului nu sunt nelucrarea, ci munca. (Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice)