Se vor împăca vreodată religia şi ştiinţa?

Mulţi istorici ai ştiinţei îşi exprimă convingerea că religia nu se va împăca niciodată cu ştiinţa pentru simplul fapt, spun ei, că un om de ştiinţă nu poate fi cu adevărat şi religios, cel puţin în sensul credinţei în Dumnezeu. Ceea ce-i determină să tragă o asemenea concluzie, spun ei, e că religia nu poate demonstra în mod direct adevărul pe care îl prezintă, cum ar fi existenţa lui Dumnezeu, în vreme ce ştiinţa o poate face, supunându-şi ipotezele şi teoriile experienţei concrete. Dacă o cercetare empirică arată că o ipoteză ştiinţifică e greşită, ştiinţa o dă la o parte şi caută alternative.

Deşi sunt conştienţi de faptul că, astăzi, mulţi credincioşi nu văd nici un conflict între religie şi ştiinţă, şi că mulţi dintre ei sunt recunoscuţi ca fiind foarte buni oameni de ştiinţă, scepticii susţin pe mai departe că logica şi spiritul ştiinţei ar fi fundamental incompatibile cu orice formă de religie teistă. De pildă, W. Provine, un istoric al ştiinţei, afirmă, nici mai mult nici mai puţin, că „trebuie să ne verificăm mintea înainte de a intra în Biserică“, dacă vrem să fim, în acelaşi timp, şi oameni de ştiinţă, şi credincioşi.

Credinţa lui Einstein

În rândul oamenilor de ştiinţă care contestă nu atât religia în sine, cât existenţa unui Dumnezeu personal, se numără fizicienii Steven Weinberg şi Albert Einstein. Weinberg afirmă clar că, în cele din urmă, fizica va descoperi o „teorie finală“, care va demonstra că, în spatele legilor finale ale naturii nu se află nici un Dumnezeu. Foarte mulţi oameni de ştiinţă îi împărtăşesc părerea, dar cel mai important rămâne A. Einstein. E adevărat că Einstein a vorbit mult despre Dumnezeu şi chiar despre el însuşi, de pe poziţiile unui om ce se socotea „religios“. Dar este limpede: era religios doar în măsura în care considera că universul ascunde în permanenţă un mister, sau în sensul că trebuie să respectăm necondiţionat anumite valori etice suprapersonale, care pot conferi un anume sens vieţii proprii. Ca şi Weinberg, Einstein a negat existenţa unui Dumnezeu personal.

În mod paradoxal, cele mai citate cuvinte ale lui Einstein sunt: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu Universul“; probabil că tocmai aceste cuvinte i-au determinat pe mulţi să-l considere pe savant un om credincios. Totuşi, analizând scrierile sale, e evident că, prin aceste cuvinte, Einstein a dorit doar să sublinieze credinţa sa că universul e guvernat de legi şi că este inteligibil. În nici un caz, n-a dorit să-şi exprime credinţa într-un Dumnezeu personal. Mai mult decât atât, susţine el, credinţa într-un Dumnezeu personal ar fi principala cauză a conflictului dintre ştiinţă şi religie.

De altfel, nici nu trebuie să aşteptăm ca fizica sau o altă ştiinţă seculară să rezolve problema existenţei unui Dumnezeu personal. În ceea ce priveşte fizica, aceasta nici nu include în domeniul său de cercetare vreo legătură cu „personalitatea“. Fizica particulelor ca atare nu are nici o preocupare pentru a descifra istoria umană, libertatea omului, problema răului sau nuanţele personalităţii. Toate acestea se află în afara domeniului său de cercetare şi, în consecinţă, fizicienii nu-şi bat capul cu ele.

Prin urmare, ar trebui să fim foarte surprinşi, ba chiar dezamăgiţi, dacă o „teorie finală“, ca cea preconizată de S. Weinberg, ar fi preocupată de tot ceea ce înseamnă inteligenţa, voinţa, sentimentele, iubirea, libertatea, creativitatea şi tot ceea ce ţine de persoană şi personalitate, ci nu de descoperirea şi studiul unui univers „impersonal“. Existenţa unui Dumnezeu personal e o problemă pe care ştiinţa, inclusiv fizica, nu o vor rezolva niciodată.

Cum sprijină religia ştiinţa

Există însă şi mulţi oameni de ştiinţă şi teologi care merg pe ideea că nu există nici o opoziţie între religie şi ştiinţă. Aceştia argumentează că fiecare dintre ele este perfect valabilă, însă doar în propria sferă de cercetare, bine delimitată. Religia şi ştiinţa, spun ei, sunt două modalităţi complet independente de înţelegere a realităţii, astfel încât nu are absolut nici un sens să fie puse în opoziţie.

E de la sine înţeles de ce mulţi teologi şi oameni de ştiinţă sunt atraşi de acest punct de vedere, deoarece el pare să permită a se admite atât descoperirile ştiinţei, cât şi adevărul religios, fără a avea teama unui posibil antagonism. Mai concret, dacă rolul ştiinţei este de a examina lumea naturală în mod empiric, acela al religiei este de a exprima sensul absolut care transcende lumea cunoscută în mod empiric. Ştiinţa se ocupă de cum se desfăşoară lucrurile în natură, în vreme ce religia cu de ce există ceva în locul a nimic. Ştiinţa se ocupă de cauze, religia de semnificaţie. Ştiinţa răspunde la întrebările specifice despre lucrările naturii, în vreme ce religia se ocupă de motivul fundamental al naturii. Ştiinţa e preocupată de adevăruri particulare, în vreme ce religia e interesată să explice de ce trebuie să căutăm adevărul.

Există tot mai multe voci care afirmă că, totuşi, religia sprijină într-un fel foarte profund întregul demers ştiinţific, în sensul că ea fortifică, în esenţă, dorinţa smerită de a cunoaşte, validează chiar impulsul care dă naştere ştiinţei. Dorinţa dezinteresată de a cunoaşte, din care creşte şi se dezvoltă ştiinţa, de altfel, îşi găseşte cea mai profundă confirmare într-o interpretare religioasă a universului.

Sprijinul pe care religia îl poate oferi ştiinţei nu înseamnă că religia ar oferi oamenilor de ştiinţă niscaiva informaţii despre univers, de tipul celor pe care ştiinţa le poate obţine singură. Religia nu are nimic de oferit, de pildă, în legătură cu fizica particulelor sau referitor la codul genetic. Confirmarea pe care o dă ştiinţei nu înseamnă nici pe departe combinarea sau fuziunea cu vreo ipoteză sau teorie ştiinţifică. Sprijinul pe care ea îl oferă ştiinţei e mult mai adânc.

Teologia medievală şi naşterea ştiinţei moderne

Într-o lucrare a sa, S. Ogden sesiza faptul că religia ar trebui percepută şi ca un fel de „reasigurare“, de reîncărcare a încrederii primare, pe care o putem pierde uneori pe parcursul vieţii, dar mai ales atunci când ne confruntăm cu momente deosebit de dificile în viaţă. Nu e exclus ca, cel puţin unii dintre noi, în asemenea momente, să ne pierdem suportul, „busola“, să trăim anumite experienţe care să ne determine să ne îndoim de sensul existenţei şi caracterul inteligibil al universului. Tocmai aici apare şi se justifică rostul religiei: ea ne ajută să ne recăpătăm speranţa în faţa disperării, ea ne oferă posibilitatea de a ne recăpăta credinţa că universul în care trăim nu e o simplă absurditate. Însuşi cuvântul Dumnezeu devine un temei pentru încrederea în noi înşine şi în lumea în care trăim.

Evident, aceasta nu înseamnă că un om de ştiinţă trebuie să fie neapărat un credincios religios. Nici pe departe gândul de a demonstra acest lucru, ştiut fiind faptul că mulţi oameni de ştiinţă, cunoscuţi în toată lumea, sunt agnostici sau atei. Avem însă mari rezerve faţă de „verdicte finale“, în genul celor exprimate de către Einstein sau Weinberg, care consideră că o credinţă într-un Dumnezeu personal şi proniator - şi nu „promiţător“, aşa cum frecvent apare în traducerea românească a lucrării profesorului J. Haught - ar fi incompatibilă cu ştiinţa. Dimpotrivă, socotim că o credinţă într-un Dumnezeu personal nu este doar compatibilă cu ştiinţa, ci se constituie chiar într-un puternic sprijin pentru ea.

În vreme ce credinţa necondiţionată în ştiinţă (scientismul) conduce la conflictul cu religia, religia nu se contrapune credinţei care întăreşte ştiinţa. Ba mai mult, religia poate da viaţă credinţei sau încrederii în realitate, de care ştiinţa are nevoie pentru a cerceta universul. Întemeind ordinea naturală pe raţionalitatea unui Dumnezeu personal, monoteismul a pregătit, în fond, gândirea Occidentului, de-a lungul secolelor, pentru acea credinţă în ordinea naturală şi coerenţa cosmică de care oamenii de ştiinţă au nevoie în demersul lor ştiinţific. De pildă, Whitehead sublinia că teologia Evului Mediu a reuşit să pregătească în mod special conştiinţa apuseană, pentru a putea anticipa că universul va fi înţeles, chiar dacă nu pe de deplin, cu ajutorul raţiunii. Credinţa în ordinea naturii, care a facilitat progresul ştiinţei, „nu e altceva decât un bun exemplu despre o credinţă mai profundă“ (Al. North Whitehead, Science and the Modern World).