Seculariştii carpatini şi-au mai arătat o dată muşchii

Lamentaţiile despre „lumea de astăzi, din ce în ce mai secularizată“, par că au păşit de ceva vreme pe tărâmul anost al stereotipiilor şi chiar îşi revendică o meritată filă în „dicţionarul“ limbii de lemn. Asta se întâmplă până şi în Occident, nu doar la noi, unde secularismul se manifestă cam anemic, iar „România tot mai secularizată“ este, mai degrabă, o formă de propovăduire a secularismului, de invocare a prezenţei lui, decât o constatare a unei stări de fapt.

După toate aparenţele, secularizarea tinde să devină, dintr-un „bau-bau care papă tot“, un fenomen social mai mult sau mai puţin restrâns/ răspândit. Iar dacă la noi, Paştele e încă Paşte, iar Crăciunul e încă Crăciun, putem spune că secularizarea se află doar în stadiul de ameninţare, de avertizare de tip „cod albastru“.

„La noi, dar cum rămâne cu bisericile pustii ori transformate în birouri şi mall-uri din Occident?“, ne-ar putea contra cineva „patriotismul“ entuziast.

Să nu ne grăbim în a trage concluzii, pentru că, după toate experimentele sociale din ultima sută de ani, a urmat o curbă care părea să descrie succesul definitiv, după care s-a ivit reculul nimicitor. (Cea mai mare frică a lui Steinhardt, de pildă, pe care o exprima cu puţin înainte de a pleca la Domnul, în martie 1989, era că toată lumea, inclusiv America, va fi cuprinsă de comunism.)

Tot mai mulţi gânditori occidentali, redescoperind fascinaţi izvoarele creştine ale civilizaţiei noastre, „profeţesc“ reîntoarcerea lui Dumnezeu în societate, victoria creştinismului şi eşecul secularismului. E lesne de înţeles că secularismul, ca ideologie, nu a fost articulat sau urmat de oameni credincioşi, de fiinţe care înţeleg importanţa lui Dumnezeu în explicarea rostului existenţei noastre.

Eşecul prevestit al secularismului se leagă tocmai de criza în care se află ateismul. Ce-i drept, ateii din toată lumea scriu cărţi, lansează opinii stridente, fac valuri în societate- sau, mai bine spus, fac spectacol - însă nu prea mai reuşesc să-şi facă discipoli. Iar asta e foarte grav pentru ei şi e un semn că nu mai pot să convingă pe nimeni. Mai mult, îşi pierd şi coerenţa, amestecând noţiuni precum bin Laden, papa, djihad, cruciade, Inchiziţie, intoleranţă religioasă (liber-cugetătorii noştri adaugă şi Ortodoxia), urlând că religia otrăveşte tot ce atinge, pentru a crea norul de praf care să mascheze fundătura în care au ajuns.

Un caz sub ochii noştri, simptomatic pentru felul în care operează liber-cugetătorii autohtoni, a fost recenta prigoană asupra manualelor de Religie. Un raport făcut pe genunchi, în microbuzul Bucureşti-Buzău, câteva imagini decupate nervos şi interpretate furibund, şi gata concluzia dorită: manualele încalcă „interesul superior al copilului“ (?!), iar studiul religiei e un pericol pentru sănătatea societăţii, un drob de sare pe care nimeni, înafara lor, nu sesizează că stă să cadă. Argumente serioase, abordări realiste, sugestii demne de a fi luate în seamă, venite de la ei n-am prea auzit.

Impresionantă a fost, însă, râvna „inchizitorilor“ atei care, în focul dezbaterilor, au umblat din televiziune în televiziune cu umărul hâit de genţi ticsite de manualele de religie, subliniate filă cu filă. De la aceştia au avut de învăţat până şi cei a căror datorie era de a susţine ori, după caz, de a remedia eventualele stridenţe strecurate în sărmanele suporturi didactice.

Cel mai trist a fost, însă, că unii editorialişti respectabili ai presei centrale, având condeiul „setat“ pe invectiva administrată zilnic clasei politice, au preluat subiectul fără minimum de analiză, recomandând chiar arderea „infamelor manuale“ în pieţele publice. Alte comentarii sunt de prisos.

Dezbaterile pe marginea manualelor de religie s-au încheiat, iar noua Lege a învăţământului se pare că va merge în Parlament, prevăzând Religia ca parte componentă a trunchiului comun, inclusiv la nivel liceal.

Ateii militanţi, liber-cugetătorii, seculariştii carpatini şi-au mai arătat o dată muşchii, atâţia câţi îi au. Am remarcat că, deşi foarte nervoşi, sunt puţini, foarte puţini. Şi de fiecare dată aceiaşi. Aceiaşi pe care îi vom vedea şi data viitoare, eventual într-o controversă legată de violenţa limbajului din Molitvele Sfântului Vasile ori intoleranţa faţă de diavol din Lepădările la Botez.