Secularizarea, un fapt inevitabil?

Cuvintele lui Pascal sunt deseori citate: "Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult." Nu ştiu dacă problema se poate pune în felul acesta. Parcă ar avea aerul unui contract avantajos care trebuie neapărat încheiat pentru a nu regreta consecinţele. Se poate, deşi cred că gândirea lui Pascal avea alte temeiuri: "Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Rom. 10, 10).

Cred că aceasta a fost gândirea lui Pascal, "contractul avantajos", ale cărui consecinţe constituie însăşi taina existenţei noastre. Într-o lume în care capcanele pândesc la tot pasul, a rămâne conştient de semnificaţia parcursului nostru înseamnă o ancorare fermă în sensul existenţial, singurul posibil, dacă nu ne lăsăm amăgiţi de pseudorealităţi. Să le spunem pseudorealităţi pentru că le lipseşte putinţa unui zbor spre infinit, dincolo de timp şi spaţiu, deschiderea către o nemărginire pe care o numim viaţa de dincolo. Ştim, ele sunt ale lumii acesteia, în care trăim, ne mişcăm, suferim şi ne bucurăm. În care ne construim un sistem imbatabil, spunem noi, de a ne dovedi atotputernicia raţiunii, gândirii noastre, a independenţei omului care îşi construieşte sigur existenţa. Oare aşa să fie? Putem dovedi totul? Putem demonstra totul, chiar şi singurătatea magistrală, superbă, a omului pe care ne place să-l definim ca stăpân pe viaţa şi moartea sa? Nu ne lipsesc decât aripile pentru a zbura în eternitate. E trist, dar trebuie să o recunoaştem. Avem la îndemână, spunem, inteligenţa, ştiinţa, cu care vrem să dovedim totul. Ştiinţa a dovedit oare totul? S-a simţit obligată să adune argumente pentru a nega existenţa lui Dumnezeu, a unei Fiinţe Superioare, de care, spunem, nu avem nevoie. Un singur lucru n-a putut dovedi cu argumentele ei ştiinţifice: inexistenţa lui Dumnezeu. După cum crede Kant, existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată cu argumente ştiinţifice, dar nici nu poate fi negată. Pentru că drumul spre Dumnezeu este calea încrederii în El. "Nici un argument raţional nu mă sileşte", spune teologul german Hans Küng, "dar numai dacă cred în El cunosc Unde şi Încotro ale vieţii mele, cunosc valorile şi normele etice, am o patrie spirituală şi capăt mereu puterea de a mă împotrivi răului, nedreptăţii din stat, din societate, de pretutindeni". Considerăm că secularizarea este o traiectorie firească a vieţii moderne. Ne mândrim chiar cu această opinie, care, chipurile, ar dovedi evoluţia omului, deprins, din păcate, să evolueze prin vocabularul ştiinţei moderne ca printr-o pădure, în care indicaţiile de drum sunt bine scrise pe scoarţa copacilor. Ne închipuim că ele ne vor scoate la limanul fericirii pe care o visăm cu toţii. Rezolvăm ecuaţii, încercând să găsim în ele soluţiile sensului existenţei. Formulăm precepte care să anihileze nesiguranţa, ignoranţa, teama. Oare ce realizăm astfel? Dacă încercăm să trecem dincolo de semnificaţia directă, formală, a tuturor acestor legi, ne dăm seama că ele reflectă doar o parte infimă a realităţii. E adevărat, ele ne ajută să trăim o viaţă mai comodă, scutită de eforturi. E adevărat, ele ne ajută să descoperim leacuri pentru suferinţele noastre, să ne menţinem bolile într-o etapă suportabilă, mai rar să le vindecăm. Dar cât cunoaştem noi din adevărata realitate, pe care nici una dintre formule, enunţuri, prescripţii nu le poate cunoaşte?

Pentru oamenii de ştiinţă, etapa optimismului a trecut. Astrofizicianul Harald Lesch mărturisea de curând, într-o discuţie purtată la televiziune, că lumea nu este atât de evident de cunoscut, după cum se credea cu câteva sute de ani în urmă. La masa de scris se putea calcula, conform astromecanicii, construcţia unei maşini care să ne aducă stelele de pe cer. Dar lumea nu este o masă de scris. Astăzi se consideră mai degrabă că ceea ce se poate cunoaşte, descrie este o parte restrânsă, minimă, a vieţii. Ştiinţele naturii nu sunt suficiente pentru a pătrunde Întregul. Acest Întreg care este sâmburele existenţei. Aşa fiind, ştiinţa nu poate explica ce este Adevărul. Nici nu poate explica De ce-ul, fundamentala întrebare a cauzalităţii, care scapă de sub posibilităţile sale. Ce este viaţa, ce este persoana umană? Întrebarea rămâne, oricât de meşteşugit ar fi pusă… Şi atunci n-avem încotro, trebuie să recunoaştem că întrebările de unde vine omul, încotro merge, care este scopul său, răspunderea pe care o are, care este instanţa în faţa căreia el trebuie să se justifice rămân pe seama unei alte realităţi, cea a credinţei. Ea ne îngăduie să răspundem, să înţelegem că, aşa cum scrie în primele pagini ale Bibliei, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ultimul, definitivul Adevăr. Prin creaţie, omul primeşte demnitatea de persoană, o demnitate pe care nici un astrofizician, nici un om de ştiinţă nu i-o pot da. Pentru că Principiul Binelui este unul singur, singurul care-i aduce libertatea, cu nenumăratele ei opţiuni, şi-i îngăduie să se definească. Unica modalitate de definire reală, dincolo de aparenţe, care rămâne să ne însoţească pe drumul anevoios spre ţinta supremă.