Seminarul teologic - un viitor liceu ortodox

Perspectiva transformării seminariilor teologice în licee ortodoxe va contribui la o pluralizare a învăţământului românesc pe coordonate culturale şi la o marcare a identităţii spirituale. O astfel de strategie va ratifica, într-un fel, o realitate: seminariile teologice, înfiinţate iniţial pentru pregătirea celor care deservesc cultul ortodox, nu mai au doar această menire, de pe băncile acestei şcoli fiind recrutaţi viitori specialişti în varii domenii. Pe de altă parte, studiile seminariale, medii, nu mai sunt suficiente pentru viitorii sacerdoţi, pregătirea de rang universitar (prin studii de licentă, master sau doctorat) fiind aproape generalizată.

Totodată, noul edificiu va asigura o coerenţă a educaţiei la nivelul mai multor cicluri de învăţământ (preşcolar, primar, gimnazial, liceal), venindu-se astfel în întâmpinarea principiului continuităţii învăţământului şi al impunerii unei mărci educative ce poate da specificitate sistemului de învăţământ românesc (să ne gândim, de pildă, la ceea ce a fost cândva liceul pedagogic sau şcoala normală). În acelaşi timp, prin conţinuturi şi demersuri educative se va maximiza dimensiunea morală şi spirituală a formării, atât de necesară, astăzi, în societatea noastră. Chiar şi locaţia poate imprima o notă aparte noului „campus“ şcolar: proximitatea cu biserica, mănăstirea, mediul socio-vocaţional ce poate favoriza prin el însuşi o anumită panoplie de valori. Desigur, nu dorim să venim cu o viziune paseistă, romantică, nu visăm nici la un „ghetou“ formativ (realităţile secolului nostru sunt altele decât cele din secolele trecute), dar ideea unui ansamblu de interacţiuni educogene (corp şcolar, cantină, cămin, capelă, mediu monahal etc.) nu este deloc desuetă.

O astfel de transformare va repune în discuţie o serie de probleme cum ar fi: ce anume din cadrul legislativ va trebui modificat pentru ca noile şcoli să se insereze sistemului şi să funcţioneze adecvat, prin ce s-ar particulariza dimensiunea vocaţională a acestui nou tip de liceu, cum se va compune curriculumul acestei şcoli (prin planuri de învăţământ şi programe şcolare), care va fi raportul dintre disciplinele „laice“ şi cele „teologice“ la nivelul programului, cum se asigură respectarea principiului deschiderii învăţământului pe orizontală şi pe verticală (dând posibilitatea transferului unui elev de la o şcoală sau alta, dar şi a ascensiunii lui pe mai departe în domenii variate), care va fi dimensiunea confesionalizării programelor de învăţare prin manuale, activităţi didactice, activităţi nonformale, cum se poate asigura un management de calitate în condiţiile unei duble subordonări etc.

Oricum, transformarea anunţată obligă la o concertare a acţiunilor mai multor factori şi la mai multe niveluri. În fond, avem de a face cu o decizie de politică şcolară, iar responsabilii din Ministerul Educaţiei, al Cultelor, din Patriarhie sau Eparhii, din inspectorate şcolare trebuie să conlucreze la „formatarea“ unei strategii coerente şi unitare. Noua realitate va revizui raportul dintre dimensiunea laică şi cea religioasă a formării, conlucrarea dintre Stat şi Biserică, formele de implicare ale Bisericii în social şi educaţional. Nu sunt excluse unele radicalisme (ale societăţii civile) sau unele gesticulaţii pompieristice. Aşezarea unui tip nou de şcoală nu se face nici la comandă politică, nici în funcţie de mai ştiu eu ce proiecţie voluntaristă. Nu rareori, trebuie să treacă ceva timp pentru ca o transformare să-şi arate roadele şi valoarea.

Trebuie avut în vedere ca liceul ortodox să nu evolueze „paralel“ cu sistemul de învăţământ, să se autoizoleze, să devină suficient sieşi, să devină rigid (prin regulamentele de ordine interioară), nerealist în raport cu specificitatea vârstei elevilor lui. Adolescenţa este o vârstă a deschiderii şi prospectării socio-afective, a delimitării sinelui, a căutărilor metafizice, a învăţării unor roluri sociale. Prin programul adiacent, noul liceu trebuie să îmbine, în mod inspirat, normativitatea specifică formării unei conduite religioase cu aspiraţia cunoaşterii şi experimentării unor comportamente pe care societatea modernă le proclamă. Nevoia de sociabilitate, racordarea la universul digital, conectivitatea cu alte expresii spirituale, dialogul intercultural sunt exigenţe ale şcolii moderne care se cer a fi asigurate în toate aşezămintele educative.

Nu în ultimul rând, o astfel de realitate poate fi o provocare şi din punct de vedere psihopedagogic (inclusiv pentru cadrele didactice), dat fiind faptul că valorile credinţei se transmit prin alte căi şi mecanisme decât valorile cunoaşterii. Nu mai vorbim de faptul că educaţia pentru valorile autentice, din punct de vedere metodic, dispune încă de multe pete albe. Cu acest prilej, înşişi pedagogii vor trebui să caute răspunsuri adecvate la realităţi cu care nu au avut de a face până în prezent.