Semnal editorial: O carte-eveniment la Chişinău

Noua apariţie editorială este semnată de doi muzeologi cu mare experienţă de la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău şi totalizează o cercetare de peste trei decenii. Autorii abordează arhitectura populară în piatră ca un domeniu foarte reprezentativ al culturii româneşti de la est de Prut, aceasta fiind aici „expresivă, originală, dezvoltată plenar ca fenomen artistic şi firesc integrată în peisajul cultural rural“ (p. 7); mai adăugăm şi faptul că este total necunoscută până şi marilor exegeţi ai culturii populare româneşti.

Lucrarea pune în valoare, într-un mod cu totul exemplar, creaţiile umane în piatră, de le cele mai simple, precum erau râşniţele, pietrele de moară, ulucile şi colacii de la fântâni, lespezile şi crucile de mormânt, până la cele mai complexe, cum sunt gospodăriile de piatră din zona Orheiului Vechi, în care componentele principale (stâlpii de poartă, faţada casei sau a beciului) sunt din piatră de calcar prelucrată artistic de meşterii locali. Civilizaţia pietrei în această parte a românimii este una distinctă şi prezintă o replică fidelă a civilizaţiei lemnului, cu toate trecerile şi completările de rigoare.

Autorii basarabeni fac o retrospectivă minuţioasă a contribuţiilor anterioare la cercetarea domeniului, urmărind paradoxurile care i-au marcat prezenţa istoriografică. „Deşi s-a impus în conştiinţa socială încă din Antichitate, prin construcţii citadine şi sacre, apoi s-a constituit în Evul Mediu ca fenomen artistic de o mai largă cuprindere, arhitectura vernaculară în piatră (din zona Orheiului Vechi n.n.) a fost descoperită de cercetători destul de târziu - la mijlocul secolului al XX-lea“ (p. 10), însă şi atunci a fost tratată ca o influenţă.

Perspectiva istorică asupra domeniului studiat, profunzimea analizei şi metodologia aplicată au permis elucidarea unor aspecte ale domeniului destul de controversate. Primul capitol este dedicat analizei critice a modului în care această arhitectură a fost descoperită de către observatori, iar, mai târziu, apreciată de către cercetători. Generalizând, este important să subliniem că, în şirul contribuţiilor la elucidarea fenomenului arhitecturii populare în piatră, este prima lucrare care ia în discuţie toţi factorii care au condus etapă cu etapă la configurarea repertoriului arhitectural. Cei doi autorii au analizat varietatea şi bogăţia rocii în diferite locuri ale teritoriului pruto-nistrean, instrumentele de prelucrare a pietrei de la cele mai simple până la cele mai evoluate, dar şi practicile comunitare, evenimentele istorice, credinţele şi reprezentările sociale, încât au reuşit să demonstreze, fără putinţă de tăgadă, că arhitectura populară în piatră are o vechime seculară, mult mai mare decât considerau alţi autori ai domeniului cercetat.

Precizăm că la baza elaborării lucrării au stat mii de imagini, descrieri, măsurători tehnice şi arhitecturale. Parte din ele, peste 1.000, au fost inserate în carte. Sunt fotografii alb-negru şi color, relevee arhitecturale, schiţe în creion şi în acuarelă în care este surprins detaliul şi întregul, vechiul şi noul, tipicul şi atipicul, localul şi regionalul, autohtonul şi alogenul, popularul şi cultul, iar în definitiv simbioza produsă de virtuţile creatoare ale omului înrădăcinat în piatră, la fel de puternic ca şi în pământ. Sau, conform logicii culturii populare, înrădăcinaţi şi prin piatră în pământ. Fiecare capitol (10 în total) cuprinde imagini relevante şi consistente pentru a putea rezolva argumentat problematica luată în dezbatere.

Rezultatele investigaţiilor de teren au permis identificarea mai multor centre distincte de prelucrare a pietrei. Sunt precizate caracteristicele, diversitatea creaţiilor, monumentele mai valoroase păstrate până în prezent, sunt prezentaţi meşterii cioplitori care au impulsionat perpetuarea meşteşugului. Dar, principala zonă asupra căreia îşi focalizează cu insistenţă atenţia cei doi autori rămâne cea din jurul Orheiului Vechi, zonă care a influenţat timp de secole răspândirea arhitecturii în celelalte părţi ale Moldovei. Cartea prezintă, în diferite ipostaze, foarte convingător, civilizaţia pietrei din această zonă, fiind un demers substanţial în susţinerea intenţiei Republicii Moldova de a înainta Complexul Muzeal „Orheiul Vechi“ în Lista Patrimoniului Universal UNESCO.

Mesajul fundamental al acestei cărţi transpare de la prima până la ultima ei idee: odată ce înaintaşii au investit atât de mult în arhitectura vernaculară în piatră, încât au format o civilizaţie unică în Europa, este de datoria cercetătorilor să o evalueze, să o facă accesibilă, dar şi, cei care sunt în stare, s-o continue, ca pe un bun cultural de mare valoare pentru societatea contemporană.

Cartea surprinde prin prospeţimea abordării, prin bogăţia factologică şi prin meticulozitatea argumentării problemelor asumate ca cercetare. Ea convinge cititorul că arhitectura vernaculară în piatră din Republica Moldova constituie un fenomen cultural de mare sincretism, foarte valoros pentru a demonstra diversitatea culturală a românimii în context european. Calităţile ştiinţifice ale monografiei-album sunt susţinute de ţinuta grafică impecabilă. Considerăm că ar fi foarte potrivit ca această carte să intre cel puţin în marile biblioteci din România şi în cele româneşti din Occident şi din Statele Unite ale Americii, fiind un extrem de util instrument de lucru pentru specialişti, dar şi pentru publicul interesat de cunoaşterea unui astfel de subiect! Sincere şi colegiale felicitări autorilor pentru această apariţie editorială realmente de excepţie!