Semnele pocăinţei

Zilele trecute, o româncă s-a sinucis folosind ca pretext faptul că "oamenii sunt răi". Gestul ei certifică faptul că atunci când omul nu mai suferă situaţiile dificile din propria viaţă, practic îşi pierde orice speranţă în pronia dumnezeiască, având nevoie de mare pocăinţă tocmai pentru a nu perpetua starea de răutate. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a IX-a - Că Dumnezeu nu este autorul relelor, vorbeşte despre "răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep să păcătuiască fără să mai ţină seama de nimic (inclusiv să se sinucidă!)". Relevând strânsa legătură dintre pocăinţa omului şi pronia lui Dumnezeu, acest Sfânt Părinte lansează următorul apel: "Să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi să ştim că El, printr-o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare".

Situaţiile dificile din viaţa noastră nu sunt întâmplătoare, aşa cum - după cum spune Clement Alexandrinul în Stromata I - "nici întâmplarea, la rândul ei, nu-i în afara providenţei dumnezeieşti". Tocmai prezenţa răutăţii, după cum afirmă Tertulian în lucrarea sa Despre pocăinţă, este un semn al necesităţii pocăinţei: "Cel ce a hotărât pedeapsă prin judecată la fel a făgăduit şi iertare prin pocăinţă, spunând poporului: "pocăieşte-te şi te vei mântui"" (Iez. 18, 21). Astfel, acest scriitor bisericesc certifică faptul că răul nu se scoate cu rău şi că patimile majore necesită o pocăinţă majoră. Cu alte cuvinte, singurele obstacole care se interpun lucrării proniatoare a lui Dumnezeu în lume sunt păcatul nemărturisit din cauza lipsei de pocăinţă şi, mai grav, falsa pocăinţă.

Aşa cum "însuşi satana se poate preface în înger de lumină" (2 Corinteni 11, 14), tot astfel şi oamenii care practică o falsă pocăinţă pot preface în mod înşelător chipul răutăţii lor într-un chip al faptelor bune. În asemenea cazuri, cei păcătoşi care nu sunt interesaţi de beneficiul oferit de pocăinţă îşi atrag mânia lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschinul, în capitolul Despre Pronie din "Dogmatica", afirmă că Dumnezeu îi părăseşte pe cei care nu se pocăiesc, adică rămân insensibili şi nevindecabili prin voinţa lor proprie. Or, se ştie că nu există pedeapsă mai mare pentru un om decât aceea de a se simţi părăsit de Dumnezeu.

Disponibilitatea sufletului pentru pocăinţă este decisivă pentru om, întrucât lipsa nevoinţei împotriva păcatului conduce la degradarea fiinţei umane şi la pierderea mântuirii. Cu cât lumea ni se pare mai rea, iar dificultăţile cu care ne confruntăm devin insurmontabile, cu atât înseamnă că sufletul nostru a devenit mai rigid şi are nevoie să simtă păcatul pentru a se îndrepta prin pocăinţă. Pocăinţa reprezintă o mişcare în spirală a sufletului care preface păcatul cel mai adânc într-o dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu. Aşa cum metaniile pe care le facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar ridicarea de la pământ, răscumpărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, omul se poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. De aceea, putem spune că doar păşind prin uşile strâmte ale pocăinţei putem pătrunde efectiv în Împărăţia lui Dumnezeu. Cuviosul Sisoe cel Mare (†429), întrebat fiind de ucenicii săi de câte ori poate apela la pocăinţă după săvârşirea aceluiaşi păcat, le-ar fi răspuns că trebuie practicată până la sfârşitul vieţii, cu speranţa că moartea îl va surprinde pe om în stare de pocăinţă.