Semnul credinţei

Există o credinţă de conjunctură, axată pe nevoi. De-a lungul vieţii pot fi văzuţi oameni înspăimântaţi de viitorul lor sau al lumii în care trăiesc, de instabilitatea societăţilor în care convieţuiesc paşnic sau nu cu semenii lor sau de politica salarială şi de personal a instituţiilor în care îşi desfăşoară zilnic activitatea. Poate că tăria credinţei lor poate fi pusă la îndoială, mai ales dacă se vor fi încrezut în Dumnezeu abia după ce şi-au pierdut siguranţa în propriile forţe sau în semenii lor. Cu toate acestea, Dumnezeu, în bunătatea Sa proniatoare, va răspunde nevoilor conjuncturale ale fiecărui om în parte, potrivit Sfintei Scripturi în care stă scris: "Uită oare un părinte de copilul său?" (Is. 49,15).

Întotdeauna se vor găsi oameni laşi în această societate secularizată care, din cauza necazurilor sau a nedreptăţilor, se vor răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. Dar un om cutezător va alege întotdeauna practicarea credinţei izvorâte din adevăr şi bunătate. Credinţa unui asemenea om se bazează pe o încredere necondiţionată în Bunul Dumnezeu, Singurul Care poate face adevărul inteligibil. Un asemenea om considera că minciuna nu întreţine credinţa, ci, dimpotrivă, o face insuportabilă; nu va crede în minuni săvârşite doar de dragul minunii, ci doar în cele prin care Dumnezeu săvârşeşte binele de dragul omului. Credinţa unui asemenea om îi va stimula şi pe ceilalţi oameni să aprecieze şi mai mult bunătatea lui Dumnezeu. Când credinţa slăbeşte în om, binele se răreşte în lume! Dacă, pentru unii, binele este o noţiune abstractă sau stabilită arbitrar de către o societate, o convenţie între două sau mai multe persoane, din punct de vedere teologic, el este o valoare condiţionată de practicarea virtuţii bunătăţii. În practică, deosebirea dintre bine şi rău o face numai virtutea bunătăţii pe care creştinii o dobândesc prin har, iar cei care nu cred în Dumnezeu o întrevăd prin intuiţie. Deşi nu este bine văzut atunci când este făcut cu forţa, binele - ca acţiune umană concretă izvorâtă din virtutea bunătăţii - poate să poarte în el sâmburele proniator al bunătăţii firii dumnezeieşti. De aceea, se cuvine să judecăm binele prin ochii credinţei care ţine cont de faptul că binefacerile bunătăţii umane sunt temporare, pe când cele ale lui Dumnezeu sunt veşnice.

Credinţa determină o voinţă proactivă de săvârşire a binelui numai în cei înduhovniciţi. Omul va fi fericit cu atât mai mult, cu cât va şti să valorifice religios, prin virtutea credinţei, orice experienţă de viaţă! Numai credinţa îi conferă o viziune religioasă asupra vieţii care, datorită valorii sale integratoare, reprezintă o perspectivă asupra realităţii. În definitiv, ea înseamnă autodepăşire, întrucât presupune devenire creştină, stimulată de dorinţa de a iubi şi a fi cât mai iubit de Dumnezeu. Numai că, fără dobândirea harului lui Dumnezeu, fără golirea de păcate şi purificarea omului, credinţa nu are nici un impact duhovnicesc, ci reprezintă un nou făgaş al fundamentalismului religios, antrenând în societate patimi şi diviziuni de nevindecat.