Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Sensul binelui în lume

Sensul binelui în lume

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 21 Sep, 2020

Înainte de a începe orice discuție despre noțiu­nea de bine, ar fi poate extrem de util să amintim că în concepția creștină nu răul se opune binelui, ci viclenia. Acest lucru este foarte bine cunoscut bibliș­tilor, de pildă, care apelează la originalul Scripturii. În Rugăciunea domneas­că, Mântuitorul ne învață să spunem: și ne izbăvește de cel viclean! Iar aici să nu creadă cineva că este vorba de o simplă nuan­ță între rău și viclean.

Răul în toate sistemele religioase necreș­tine e totdeauna asociat cu un principiu sau un zeu, deopotrivă cu cel al binelui; iar această concepție se numește dualism. Spre deosebire, Creștinismul afirmă existența unui singur principiu, Dumnezeu, care este însuși Binele. Iar acest Bine a și creat toa­te bune și frumoase, așa cum amintește Cartea Facerii. Prin urmare, răul pe care îl vedem în lume este rodul deformării creației bune sub influența vicleniilor diavolului și a uneltelor lui. Așadar, neavând o consistență ontologică, răul se mărginește exclusiv la planul metafizic, având ca singur scop îndem­nul spre distrugerea creației bune, întrucât nu are forța necesară de a crea ceva. Acest impuls spre dis­tru­gere e trimis de duhul viclean și oamenilor, prin gânduri. De aceea ne și avertizează iarăși Mântui­torul că din inima omului ies cele bune și cele viclene. Iar acestea pornesc din inima omului întrucât el le acceptă liber. Prin urmare, este vrednic de consemnat faptul că gândurile și apoi acțiunile viclene ale individului nu sunt rodul unei necesități, nu exprimă firea omului. Așadar, viclenia care poate domina individul și societatea nu stă sub semnul necesității vreunui principiu etern, ci e o alegere. Din această pricină, viclenia la nivelul societății nu poate fi justificată prin nici un fel de destin inexorabil al individului și al lumii. Nu există decât un singur principiu în lume, al Binelui, însă acesta se cere împărtășit în mod liber.

Desigur că întrebarea majoră care se ivește este: De ce există totuși rău în lume? Unii dau vina pe sistemele sociale, economice, politice etc. Desigur că și acestea sunt imperfecte, dar din perspec­tivă creștină nu aceasta este cauza răului social. Potrivit învățăturii Bisericii, răul provine din libera acceptare a vicleniei diavolului în inimă. De asemenea, și binele tot în chip liber trebuie lucrat și promovat din inimă în lume. Însă cum ar putea să încapă binele într-o inimă cuprinsă de gânduri viclene? Iată de ce, în accepțiunea creștină, Binele stă în principal în curăția inimii! Numai după curățirea inimilor de gândurile viclene, acumulate de-a lungul timpului, se poate vorbi despre o societate omenească în care să domnească binele. Poate părea ciudat, dar altfel nici conducătorii, nici cetățenii unei comunități nu-și vor dori în mod sincer binele. Este posibil ca la nivel declarativ toți - mai ales conducătorii! - să proclame binele drept obiectiv, însă fără asceza curăției inimii, totul se transformă într-o uriașă amăgire. Și în ciuda bunelor intenții, vom ajunge doar în punctul semnalat de Apostol: „Amă­gindu-ne pe noi înșine și amăgind pe ceilalți”. Oare cumva aceasta e caracteristica lumii din jurul nos­tru?