Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
24 Noi, 2024
Sensul nevoinţei în ortodoxie
Sfântul Pavel, apostolul tematicilor teologice, foloseşte o expresie providenţială din care putem înţelege mai potrivit sensul nevoinţei în ortodoxie. Astfel, în contextul în care Sfântul Pavel încurajează pe corinteni să rabde în suferinţe, el abordează şi tema nevoinţei a cărei finalitate este preschimbarea „hainei“ trupului nostru, văzută ca un „cort“, cu o locuinţă cerească. Trecând peste alternanţa calitativă dată trupului: „cort“ mobil pe pământ şi locuinţă definitivă în ceruri, care pune în evidenţă diferenţa dintre bunurile pământeşti trecătoare şi cele cereşti veşnice, ne oprim asupra modului în care Sfântul Pavel recomandă să se facă nevoinţa creştină. Astfel, el punctează: „Că de vreme ce dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă“ (II Co. 5, 4).
Reţinem expresia: dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra care trimite direct la tema nevoinţei. Adică, trupul nostru este ca o haină care acoperă sufletul. Această haină, spune apostolul, „se va strica“ (II Co. 5, 1), se va învechi odată cu trecerea timpului, în comparaţie cu sufletul care nu cunoaşte această trecere. De aceea, această haină trecătoare a trupului trebuie schimbată cu una cerească şi veşnică „nefăcută de mână“ (II Co. 5, 1), care să acopere sufletul nemuritor. După Sfântul Pavel, tot suspinul omului din această viaţă împreună cu toată dorirea lui trebuie să se concentreze pe această preschimbare a celor două tipuri de haine ale trupului. În realitate, două moduri de existenţă ale omului: pământească şi cerească.
Nevoinţa creştină este calea pe care se face această preschimbare, această trecere de la un mod la altul de existenţă. Surpriza şi noutatea paulină constau în două aspecte, deosebit de importante, care adesea sunt ignorate în recomandările de masă ale nevoinţei creştine.
Mai întâi, aflăm de la Sfântul Pavel că cele două moduri de existenţă ale omului sunt concomitente, ele diferenţiindu-se doar calitativ. Adică, pe de o parte suntem ceea ce suntem, fiinţe purtătoare de trup care va muri. Aceasta este realitatea noastră ontologică, cu care ne naştem şi de care nu putem face abstracţie. Pe de altă parte, avem în noi, oarecum, „o dublură calitativă“, un trup adamic asumat de Hristos, preschimbat şi înnoit prin crucea şi învierea Lui, care aşteaptă să fie îmbrăcat de fiecare dintre noi.
În al doilea rând, descoperim la Sfântul Pavel calea prin care orice om este chemat să facă această trecere de la modul trecător la cel netrecător de existenţă. Contrar celor care înţeleg nevoinţa ca o mortificare a trupului, ca o chinuire a lui continuă cu speranţa că acestea îl fac mai milostiv pe Dumnezeu, Sfântul Pavel înţelege nevoinţa la polul opus, ca un suspin şi un dor permanent după Dumnezeu (Rm. 8, 23). Altfel spus, nu contează cantitatea de chinuri suferite pentru Hristos. După cum nici multitudinea de eforturi exterioare, contabilizate în numele lui Dumnezeu, nu poate preschimba existenţa noastră. Dimpotrivă, acest tip de nevoinţă se exercită doar la nivelul trupului, considerat vrăjmaş al sufletului, iar Dumnezeu în numele căruia se săvârşeşte este văzut doar ca un aspru Judecător, nicidecum dragoste desăvârşită (I In. 4, 8), precum este. Iar aceste sforţări spirituale, pe lângă inutilitatea lor, obosesc repede, umplu sufletul de nepotrivită ciudă, de posomorâre, de tristeţe, pentru că-i lipsit de motivaţia reală a nevoinţei: dorul şi dragostea. Şi, cu adevărat când lipsesc acestea două, omul prin nevoinţă mai mult se depărtează decât se apropie de Dumnezeu. (va urma)
.jpg)
